Liviu Uleia – Poezie 2017: VISE TRANSFORMATOARE

11005819_10153137207379451_1578760053_n

SUNT UN BIET…

Scriitor

Însă vă asigur

Viața noastră e plină de clișee

Și când ieși dintre ele

Rămâi cam singur

Dar merită!

 

 

C-O ULTIMĂ NĂDEJDE MARE ÎN DISTRUCTIVUL NOSTRU SOARE

 

Aud tot mai des oameni care susțin că nu se pot îndrăgosti

și nu mă surprinde

Simțirea a devenit o pasăre confuză de fapt și păsările migratoare

se orientează tot mai prost

Ceea ce mi se pare firesc într-o lume invadată de unde superficiale

și superficială comunicare

Poate doar exploziile solare aruncându-ne în însingurare vor reînvia

fiorul apropierii

Și atunci dragostea va veni înapoi cu-nfiorare și frumusețile-i

legendare

Și nu vom mai umbla atât de goi în suflete după realizare

Într-o realitate pe cât se poate de-nșelătoare!

 

 

UN SIMPLU MIC VIS CARE MI-A ÎMPLINIT ATÂTEA VISE ÎN ANI STRÂNSE

 

Aseară am visat că ajunsesem senil și aproape fără amintiri într-un azil

Mă purtam totuși naiv și mereu îndrăgostit asemenea unui adolescent

Aveam mai multe iubite în perimetrul sever interdictiv și acru aparent

Mă vizitau noaptea oferindu-ne clipe de răsfăț cum nu am trăit înainte

Deci pot afirma că visul aproape dement mi-a oferit marile mele iubiri

Într-un timp imposibil de scurt pentru viața căreia îi spunem des lucidă

Motiv pentru care m-am decis să trăiesc o mulțime de revelații în vis…

Pe curând realitate cu fața ta crudă care îmi vorbește de imposibilitate!

 

 

DESPRE MISTERIOSUL ”MÎR”: MAGIA ÎNALTĂ A RUFELOR…

 

Există magi care știu că oamenii sunt picături ce se scurg din rufe înalte

Ele îmbracă sus și departe veghetorii plutind doar în veșminte curate

Și când ne iau în brațele lor preacurate se murdăresc ce să-i faci

Haina aceea ca veghetor nu mai poți defel iarăși s-o-mbraci

Și atunci o dai la sublim spălător odată cu cel muritor

Ce se scurge apoi din pure mâneci puri craci

De aceea atunci când în cer ne visăm

La trezire nu suntem buimaci

Ci intens luminăm

Mai iubitori…

Uneori mă simt o ruină

Iar aceasta e plină de frumoasă lumină și șerpi veninoși

Însă-n fața Iubirii șerpii se-nclină și devin dintr-o dată licheni mătăsoși!

 

 

SĂRUTĂ-MĂ CĂ NE POTRIVESC EU NASURILE

 

Am visat azi-noapte că iubita mea care avioane peste mări ducea

Pleca într-o parte capul ei frumos să ne sărutăm lung-laborios

Eu din aspre zări fericit întors îi orientam minunatul tors

Acviline nasuri să nu le lovim când ni le-ntâlnim

Ea scotea cascheta și-o ținea deasupra

Să ne-mbrățișeze luminoasă

Umbra mângâioasă….

 

 

IDEE STATALĂ INOFENSIVĂ PROTECTOARE ȘI MINIMALĂ

 

Îmi place ideea Statului în Stat și-n oricare fel spre-a visa creat

Unde chiar de sunt doar doi cetățeni Statul este blând necondiționat

Iar ei îl răsfață cu dragostea lor care li se vede orișicând pe față

Poate sună straniu ce-mi doresc aici Statele fiind acum ca de gheață

Dar nu prea îmi pasă cred în State mici ca-ntr-o permanentă și

Dulce vacanță unde nu pătrunde ce-i stricat și nici tu nimic nu strici!

 

 

ODĂ LEULUI DE MARMURĂ AL OCCIDENTULUI

 

Pe unde vântul prosperității de mult obișnuiește să bată

Oameni harnici cu brațe tari au ridicat mândre orașe de piatră

Ele strălucesc în soare iar forfota pare chiar și ea binișor constrolată

Dar noaptea târziu o noaptea când pe străzi este atât de pustiu și de plăcut

Pe sub acoperișuri începe să se strecoare un altfel de vânt cel al adevăratei

Pustietăți

Fiindcă atunci când dai mâinilor harnice o importanță mult mai mare decât

Căldurii interioare

Nu există pe pământ niciun fel de reactoare să încălzească metropola veche

A apăsării inimilor împietrite

Acolo clădirile cresc peste măsură iar toate mormintele par uriașe catedrale

Acoperite de iederă în mare parte uscată

Printre ele ființa e fundamental neapărată însă nici fundament ea nu mai are

Fiindcă mintea îi fuge din cap cu pământul de sub picioare

În timp ce Terra se înclină în continuare datorită greutăților ei contradictorii

Ba într-o parte ba în cealaltă și tot nu se dechide larg a râderii poartă!

 

 

TEORIA BRAȚELOR DESCHISE ALE INIMII

 

În Îngustime e izvorul cel mocirlos al vieții noastre

Minți ce-s de mici înghesuite prin colțuri al Firii Caste

Atât de-nguste

Ci de sub astre mă întreb privind spre puste cum de se face

Că nu-n Larghețe

Aflăm arta dintâi a Vieții exuberând plină de pace pe care omul

Precum ai păsărilor pui

Să o învețe orișiunde și fie el al orișicui?!?

 

Artei Largheței eu i-aș pune ca o coroană înstelată

Acea simțire prea-bogată când îți deschizi spre ce-ndrăgești

Ființa toată și vezi deodată cum îți cresc aripi și țâșnești săgeată!

 

 

CÂNTECEL POP DE JOS PENTRU CEL HOP DE SUS

 

Ca-n multe snoave pentru mine Iubirea e ascensiune!

Dar nu mai bine torn brașoave lângă cei tolăniți în lume

Și-apoi mă bucur de-ndrăgire ca cea mai bună dintre glume

Decât să urc prin ceasuri brave pe calea care n-are nume

Spre idealul ce rămâne un nor-clăbuc-ceva cu spume?!

Căci mulți probabil au ajuns prin negura de nepătruns

Până acolo foarte sus și s-au trezit că singuri îs!!!

 

 

VISARE AMĂRUIE ÎN LOC DE INVITAȚIE LA ÎNGHEȚATĂ

 

Poze dorințe ecouri iată rețeta perfectă pentru realitatea noastră

Din spatele realității unde idealul e terasă în filmul nostru preferat

Mai jos drumul o casă găzduind misterul ce se dovedește banalitate

Trăim cu falsa impresie că sinceritate înseamnă spunerea adevărului

Dar nu poți fi sincer decât părăsind în pielea goală strada ta principală

Sinele nu e o filosofie comodă el presupune cea mai rușinoasă exhibare

Am văzut buze retrăgându-se când aveau înainte apa mereu căutată

Numai fiindcă stăpânul lor nu știa ce consistență va avea oglinda de apă

Azi mă las stăpânit de gură poate va dura până mâine și astfel voi rămâne

Cu mine care poate fi și un tine în adevărata realitate ce ne conține departe.

 

 

ELEGIE ORIZONTALĂ: TOAMNĂ-IARNĂ-VARĂ- TOAMNĂ

 

Este plin lacul de frunze zemoase pe care furtuna le-a spulberat

Mai sunt câteva șubrede case ce-au rămas răspândite prin sat

Nu se mai face țuică de prună fermentează doar oase

Ai reușit lume nebună să-ngropi datini frumoase

Și-n orașul pustiu ca o plină Lună găsim numai inimi în ele retrase.

 

 

DE

 

De vrei să te întorci cu-ntreaga-ți față către viață

Trebuie să ajungi aproape de moarte

De-ți dorești lumina să iubești iar ea să te iubească

E bine să cunoști tot întunericul din tine

De iubirea în sine o poftești cu nesaț și onestitate

Dă cât poți mulțumirea și minciuna deoparte

De plăcerea adâncă și pură vei dori s-o întâlnești

Alungă din preajmă ce nu te face să și gândești

De vrei ca un fruct existența pentru tine să se desfacă

Obișnuiește-te cu viziunea viermilor

O să-ți placă până la urmă și asta ca parte din toate

Care se pot împleti dar nu sunt legate

De n-ai priceput ce pe urmele strămoșilor aici am spus

Înseamnă că-n miezul vieții nu ai ajuns

Dar pentru asta și o secundă ajunge se pare

Văzând timpul în a sa dilatare.

 

 

FIZICĂ POETICĂ STRICT ȘTIINȚIFICĂ DACĂ VREȚI SĂ ȘTIȚI!

 

Ați văzut cum în spații pure se caută materie neagră și particule rare

De ce ar sta altfel lucrurile în ceea ce privește sufletele noastre amare?!

Suntem la fel de parazitați ca atmosfera. Și nouă ne-ar trebui pură izolare

Dacă vrem să înțelegem bine din ce sunt făcute spiritele noastre elementare

Ci astfel am găsi liniștea fundamentală și măreția tăcută a spațiilor interstelare

Care umplu cu adevărat ființa noastră și nu aceste meschine clipociri ocazionale

Iată deci un punct de vedere strict științific să nu mai spuie lumea că e doar poezie!

 

 

NOUS REVEILLONS

 

Orgoliul e un mic cocoș ce ciugulește de pe jos cârnatul

ieșindu-i timpului din dos

Pe scări de piatră-l ocolește urcând cel neorgolios în casa veche

și numai vizitată a cerului interior atemporal

Aceasta are o boltă care poate căpăta orice temperatură sau culoare

dar nu mai mult de-o clipă în veșnicia ei schimbătoare

Atât de repede se schimbă toate pe acoperișul vremelniciei încât

poți spune fascinat că te afli în inima veșniciei

Veșnicia e de fapt feerie când te lași în ghearele-i de abur

peste ce încă nu s-a-ntâmplat.

 

Să ciocnim iubito invizibile paharele ce vor fi pline mâine

Ochii noștri nevăzându-se mângâindu-și dinainte cristalele

Vom râde privind la luminile de neon înmulțindu-se-n timp

Ce mulțimile vor mai crede o dată că cică hă nous reveillons!

 

31 decembrie 2017

 

 

Sfârșit

 

 

 

 

 

Anunțuri

Liviu Uleia – Poezie 2017: NEOZICALE

20733168_1620657751298352_163925532_n

 

O SALCIE PLÂNGĂTOARE SUFERĂ DE SETE MARE

 

M-am trezit din vis râzând cǎ i-am zis unui congolez sǎ nu mai strice puritatea

negrului ţigǎnesc fǎcând din nou copil cu o ţigancǎ

Şi încǎ mǎ distrez amintindu-mi terasa bucureşteanǎ unde râdeam cu prietenul

din Congo la o masǎ mare cosmopolitǎ

Umorul secular ce oferea stranie distincţie acestui teritoriu balcanic mi se pare

pe zi ce trece tot mai prǎpǎdit

M-am gândit cǎ poate ca pe multe dintre celelalte moşteniri am uitat sǎ-l udǎm

şi de aceea a ajuns de plâns

Cum însǎşi Tristeţea noastrǎ parcǎ pierde din ceea ce odatǎ aproape cǎ semǎna

cu un fel de demnitate

Bacovia spunea cǎ trǎim într-o ţarǎ tristǎ plinǎ de Umor şi tot ce pot sǎ adaug e

cǎ ne va fi din ce în ce mai rǎu fǎrǎ simţul nuanţelor

Dacǎ dispare acest simţ va rǎmâne numai Batjocura.

 

Simţirea nuanţei presupune sǎ pricepi realitatea despre care se râde

Şi adevǎrurile prea triste spre a nu te duce cu gândul la vechile Ţepe.

 

 

RIDICÂND CAPACUL LĂZII LUMII ŞI

RÂZÂND CU CAPUL SLOBOD LUNII

 

Am în mine un moş ce îndrǎgeşte visul şi cartea

Doar lăcomia mi-aduce-n vise şerpii și Moartea!

Cred cǎ-i destulǎ lume bogată poftind sǎ decadǎ

Visând fudulǎ cum stǎ cu curul pe banii din ladǎ!

Nu o sǎ-mi fac titlu bogat din banala mea sǎrǎcie

Mǎ vǎd drept sǎrac numai când salivez cu nimicnicie

Vieţii nu-i sunt oaspete vrând sǎ-i ia galbeni din cufǎr

Dimpotrivǎ doresc a mea ieşire din mlaștina ei ca un nufǎr.

 

 

CUVÂNT DESPRE IUBIRE DEFINITIVĂ

 

Azi a venit la mine Moartea cu Rânjet Galben

Eu miroseam a Mâl a Iarbă şi a Carpen

Şi eram plin de Ră

Nile toate ce au fost

În viaţa omenirii trăită des prea-prost

Dar mai aveam ceva ce pot chiar să cerşesc:

Puterea de-a visa la viața ca o casă  făcută din ”iubesc”.

 

 

MÂNCA-V-AR SINDROMUL MEDITATIV!

 

Mǎ uit la bibliotecǎ ci mǎ apucǎ jalea fiindcǎ mai devreme privit-am strada largǎ

Şi ştiu unde se-ndreaptǎ mulţimea cu beteala ca jucǎrii sǎrind pe lumea ce mi-e dragǎ!

Grǎmezile de cǎrţi zâmbindu-mi din cotoare par sǎ resimtǎ numai un fel de scârbǎ vagǎ

Cǎci toate sunt din fire cuminţi şi gânditoare nu au obiceiul cu furie sǎ ragǎ…

Dar mie ca şi leul îmi vine azi a rage la jungla de pe stradǎ cǎ poate

se contrage

Şi-ntr-un final de basm spre carte se întoarce

Istoria-i tembelǎ de-acum dorind a-şi toarce

Ca sǎ devinǎ lumea cum a promis festivǎ

Produndǎ Iubitoare şi chiar Meditativǎ…

 

 

LA MARGINEA UNEI VIEŢI CE POATE FI MAI MULT DECÂT CUMUL

 

El visǎtor şedea pe bancǎ rememorând cu zâmbet încântǎtoare vechi trǎiri

Strângându-se mai bine-n haina largǎ şi cǎpǎtând în ochi ameţitoare strǎluciri

Deşi un zdrenţǎros o-avea pe ea ce zilnic prin oraş hǎlǎduind câte ceva îi aducea

Iar deocamdatǎ-l mângâia sclipind a amintiri în frigul care tot creştea sticla lui platǎ

Nici nu gândea cǎ s-ar putea sǎ piarǎ în curând ba dimpotrivǎ se vedea chiar renǎscând…

Apoi deodatǎ o vǎzu cum bucuroasǎ apǎru şi iubitor rânjea din nou triumfǎtor

Memoria în zdrenţe din desagǎ scoase vreo câteva senzaţii parcǎ noi

Şi-i spuse dragǎ uite ce-am mai gǎsit pe la gunoi!

 

 

CĂUTÂND ÎNŢELEPCIUNE NEDORITĂ

 

Am ajuns sǎ mǎ chinuiesc rǎtǎcind pe cǎrǎrile înţelepciunii

Nici mǎcar nu îmi doresc sǎ fiu înţelept eu doar iubesc

Credeam cǎ ǎsta e şi rostul nostru iubirea vieţii

Cǎ dacǎ îmbrǎţişǎm existenţa ajunge

Dar vǎd tot mai mulţi oameni care se smulg din îmbrǎţişare

Şi aleargǎ pe mijlocul strǎzii ţipând ca apucaţii ciocniţi

Aşa vedeam eu omul mergând cǎtre perfecţiune:

Nemaiavând nevoie de înţelepciune

Ridicându-se în zori cu fiinţa plinǎ de luminǎ din întunecime

Şi în fiecare zi cǎrarea iubirii instantanee naive el apucând…

 

 

 

 

 

Sfârșit

Liviu Uleia – Poezie 2017: ENERGIA ÎNTUNECATĂ POETICĂ

Dark_matter_stride_by_tchaikovsky2

CAM AȘA NE VEDE POEZIA LUMII

 

O poezie n-ar trebui să fie strigare către depărtare

Ci vibrație ce ricoșează între fin acordați oameni-chitare

Vibrația poetică și-a făcut a ei intrare la începuturile cosmice

Degeaba caută savanții cheia acelor primordiale universale vibrații

Ele sunt deja în noi și cel mai ușor le pot descoperi poeții

Iar acordurile lor le vom simți perfect

Când fiecare om va fi poet.

 

 

PREMIUL ÎNTÂI CU CORONIȚĂ MORTUARĂ

 

Trec unii prin viață nici măcar nu li se fac hainele crețe
Alții rămân cu doar câteva idei din tinerețe până la bătrânețe
Dacă ar fi sinceri cu ei ar deveni mereu într-o veselie și ar râde
Sau ar plânge fără să se teamă că le devin fainele hăinuțe ude
Ar lumina și-apoi ar exploda cum fac stelele de pretutindini
Dar așa rămân în învelișul vieții asemenea unor lindini
Lor nu le voi acorda premiul întâi cu finală coroniță
Fiindcă nu luminează ca o frumoasă steluță!

 

 

BLÂNDA CLARITATE A IREALIZABILULUI

 

Niciodată zgomotul orașului nu va semănă cu foșnetul sau vuietul mării

Îmbrățișarea oricât de tandră a unei prostituate cu cea a iubitei care te-a așteptat

A te lăsa învăluit de pădurea înverzind cu afundarea în comoditatea din sticlă și neon

Sentimentul leagănului cosmic nici el nu se va compara cu legănarea puterii social-financiare

Imaginația zburdând chiar și singură pe dealuri cu milioanele de minți concentrate la mecanica societate

Vocea plină de viață a unui mort cu glasurile asemenea frunzelor uscate ale mulțimii dezorientate

și mulțumite

Cântecul sufletului cu mormăitul cotidian.

 

 

CALEA NEBĂTUTĂ A CĂRȚII

 

Drumul spre-o carte poate fi prin noapte

Ori pe la soare însă în taină nu pe șosele asurzitoare

E căutare pe-o bicicletă pentru copii de vrei cinstita-ți înfățișare

Și-atuncea cartea nerăsfoită te-așteaptă numai s-o scrii citind-o plin de păsare

Iar tu scriind-o vei dobândi chip de copil ce luminează ca o lanternă prin întuneric

a lui cărare

Temeri minciună și apăsare vor pieri toate-n a ta lumină printre rostiri liberatoare

Și-ntr-un sfârșit ca-ntr-o poiană în cartea ta te vei întinde să dormi liniștit

Oricine poate atunci pătrunde negura groasă-i binevenit la tine-acasă

În luminișul care n-apasă ci prin cuvinte și-a lor visare eliberează

Făcând pădure spăimântătoare să pară blândă împrejurare

Și-ale ei fiare doar trecătoare umbre departe

Drumul spre carte poate-i prin noapte.

 

 

DARURILE UNEI MINȚI LIBERE

 

Libertatea minții tale nu o percepi decât prin comparație

Când vezi înlănțuiri fatale la indivizi sau chiar o-ntreagă nație

Și înțelegi ce binecuvântare e să îți zburde mintea dincolo de zare

Dacă te poți scutura ca un cerb de zăpadă alungând fiecare prejudecată

Și reușești să gonești imaginile sau sunetele invadatoare poți fi fără de pată

Rămâi doar cu regretele neîmplinirii din teamă ori lentoare dar nu fiindcă ești

îngenuncheat mental

De aceea sfatul meu e ca la culcare cel ce-și prețuiește al minții libere val să arunce

la gunoi tot ce-i poate face rău

Astfel marea fără mal va continua să-l poarte departe și nu va uita nici portul sufletului său.

 

 

TREZIREA-I DE UN SINGUR FEL

 

Mă trezesc cu gândul că reprezint ceva

Poate am am fost într-un fel cineva

Când țineam Cosmosul în palmă

Visul mi-era străveche mamă.

Acum sunt vânător bătrân

Pe drumul meu cu greu stăpân

Și mai tresalt înviorat doar de visez

Că mă întorc înspre trecut și peste hăuri levitez…

 

 

AER PURIFICAT PRIN ZÂMBET UȘOR TÂMP DAR IUBITOR

 

Sentimentele mele mi-o iau și acum înainte

Ca un câine mare nedresat

Ba chiar uneori se întorc să mă muște

Dacă de lesă tare trag

Ci mereu privirea câinelui întâlnește

Zâmbetul meu

Iar ochii lui se îmblânzesc la vederea

Aerului meu prostesc

Mi-era dor de acest aer naiv și încrezător

În care-mi spăl dezamăgirile din ingenuul viitor!

 

 

 

INVITAȚIE GENERALĂ LA BAL UNDE POATE MULȚI VOR CĂDEA FATAL

ÎNCEPÂND CU TINE DRAGA MEA EU AȘTEPTÂND SĂ-MI CAZI ÎN POALĂ

 

Ci în sala de dans și petrecere simt nevoia unei curățenii desăvârșite

Imi doresc mai ales o pardoseală strălucitoare și scaune frumos lustruite

În capodopera șemineu vreau să ard rupte-n bucăți hârtiile amintirilor urâte

Dar acum privindu-mi bine dorințele văd că ignor un mereu ce rămâne sfidător:

Nu voi putea alunga niciun vizitator ce-ar macula locul poate chiar cu rememorare

Toți suntem îndreptățiți să dansăm în astă lume și nu-mi rămâne decât speranța că unii

Vor aluneca fatal eu sunt pregătit pentru o astfel de alunecare căci viața mea a fost un bal!

 

 

DACĂ AȘ PUTEA S-ALEG UN MIJLOC DE DEPLASARE

 

Aș fi casă pe picioare în continuă drumeție totdeauna primitoare

Cu prispă-nconjurătoare și ferestre luminând mereu dincolo de zare

Clipele de-ospitală bucurie ar rămâne să îmi ție de urât în noaptea mare

Sufletul prin deșerturi ori desiș ar avea mereu deasupra-mi iubitor acoperiș

Ai veni și tu la mine sărind din a ta trăsură cu viteză pupându-mă drept pe gură

Dar așa am numai cordul dezgolit și piciorul obosit ziua mea cu fundul pe canapea

Îmi e dor de-ndrăzneala tinereții când ieșeam vesel înaintea ceții neavând nici bănuiala

Zilei pe care-o-ncepeam doar treceai cu trăsurica și în ea mă aruncam clipă vie cum nu e

Acum de urât să-mi mai ție…

 

 

PLUTIRE ELEMENTARĂ DINCOLO DE ORGOLII

 

Sunt oameni care vorbesc peste tine și tot așa doresc să trăiască

Le-aș dărui păpuși atrăgătoare să-i îngâne când vor părerea a-și spune
Păpușele ținându-se de ei ca o iască precum amantele sau amanții hăituind
închipuiții lor stăpâni închipuite stăpâne
Stai cu mine tăcerea ne-mbracă firească în timp ce obositorilor noștri neobosiți vorbitori le proiectez păpușici fără nume dar cu lipici
Ooo afirmare prostească minți obeze voi orgolioșilor ați auzit vreodată oceanul pe vânt ori cerul mierla să o bruieze?!?

 

 

DESPRE OBICEIUL MEU DE A-MI ARUNCA TELEFONUL ÎN MARE

 

Că mă simt ca dintr-o specie rară pe cale de dispariție

Un mamifer zburător ce apare multicolor în locuri rare la răsărit

Dar sunt cam urât motiv pentru care lumea nu prea se calcă-n picioare

Spre-a mă vedea

Însă mă caută pe telefoane în conversații să fiu târât și-atunci aparatele

În valuri le-arunc

Cât îmi mai place cum fac bâldâbâc e pentru mine un fel de ”ptiu drace”

Când Soarele lung deja se-ntinde mă ia în brațe aud ca pe nomade hoațe

Zgomote-n mare îs sonerii din viitoare telefoane mobile ce-or lăsa locul

Pentru noi poezii.

 

 

PRIN GUNOI DUPĂ COMORI NEPREȚUITE

 

Simt nevoia crescândă de poezie mă văd tot mai mult fiind vraci

Căutând formule de rostit în pustie să-mi vindece sufletul

ce-i harcea-parci

Pot scrie povești fermecătoare o mie dar mintea îmi stă

la strigări sufletești

Invocări cum șamanii scorneau la beție îmbătați

cu-ale Firii sucuri cerești

Mi-e frig în a inimii grea sărăcie

doar de ea mă tem când tu Negură crești

Suflet al Lumii te rog

dă-mi și mie din ce ți se refuză fără vreo scuzăi!

 

 

A FI PROPRIA-ȚI APĂSARE SAU PROPRIUL TĂU VÂNT ÎN VELĂ

 

Trăim adesea ca-ntr-un sarcofag: inițial ne punem doar atele

la primul membru ce-a rămas beteag

Apoi cresc lungi acele scândurele și ne îmbracă în cămăși de fag

zidiți treptat ca trunchiul sub inele

Mai ies din noi timide rămurele însă nici ele n-au prea mult de-ales

și-ajung ades în sarcofage grele

Nici nu-ntrebăm ce este de făcut de parcă totu-i clar de la-nceput

deci ne-așteptăm sfârșitul cu sechele

Care survin în fiecare zi ci nu putem de obicei trăi ca pline vele

și barca nostră dusă-n larg ni-i sarcofag.

 

 

LA ÎNCEPUT DE CULES STRUGURII UNUI VIITOR MULT VISAT

 

O câtă mulțime oameni ce-și sunt dragi chiar de le băltește sufletu-n

Nădragi

Oare cât mai crește neputința noastră de a ne deschide din inimi

Fereastră

Și cum de mustește viața asta-n noi dar nu se preface în vin

La butoi?

Ci aspir la ziua când vom ști cu toți ca în mecanisme

Să nu mai fim roți

Și la masa lungă vom bea pritocit vinul altei vieți

Cinstit preacurat nu poșirca asta-n care ne-am scăldat!

 

 

CUPA GOALĂ ÎN LOC DE O LUNGĂ ÎNVĂȚĂTURĂ FINALĂ

 

Nu voi să spuie lumea că n-am dat pocalul vieții mele peste cap

Toate licorile-i în mine-ncap ci a-ncăput mereu tot ce-am gustat

Și-am îndrăgit deodată sau treptat doar cu iubirea sfetnic însetat

Sfetnici ca ea doresc să aibă toți urmașii mei străini și strănepoți

Să nu se teamă c-am sorbit eu tot lăsând în jos a lor atentă geană

Căci le-o rămâne mult și dulce  rod să umple-o uriașă damigeană!

 

 

 

 

 

Sfârșit

Liviu Uleia – Poezie 2017: IDEI APARTE

lup alb

DIMINEAȚĂ CU ZORI CENUȘII SĂ NU MAI VII

 

O reclamă ne asigură zâmbitoare că subiecții filmați

Cărora li se dă apă foarte rece și cafea fierbinte

Suferă adevărate cumplite dureri dentare

Aștept cu seriozitate reclamele în care

Alergicii vor lua alergeni puternici

Copiilor li se vor injecta virusuri

Să înțelegem toți slava unor

Leacuri nou-descoperite!

Iar lumea în general va fi chinuită

Spre a obține revelația unor

Rare momente de fericire.

De fapt asta se petrece deja în realitate!

 

 

NOI IDEI: O RESCRIERE A POVEȘTII POVEȘTILOR DE AMOR

 

Îmi plac poveștile de iubire mai ales când duc iute la despărțire

Ele rămân proaspete parcă pline de vitamine ce-ntăritor să le fii

ascultător-oaspete

Propun proliferarea lor pentru stimularea relațiilor căci dacă ele

se înmulțesc toți mai cu vlagă iubesc

În plus încetăm să ne umplem de greață cu povestea aceea veche

de prânz cină și dimineață a iubirii fără pereche

Că n-am văzut așa tracasare ca-n iubirea ce e ghiulea la picioare

Deci altă idee ar fi de-a iubi doar cât prin dragostea ta poți pluti!

 

Pe deasupra dezvoltându-ne spiritul critic vom acționa mai puțin

sifilitic!

 

 

NOI IDEI: LOCUINȚE ANTISOCIALE PENTRU PRIVILEGIAȚI!

 

Mereu hoinar umblând cu limba scoasă în vise numai mă îmbogățeam

Mi-era iubirea pelerină roasă doar manuscrise-n punga mea aveam

Și-n drumul meu ades încetineam privind la case mie interzise

Căci – cu alte cuvinte – eu nicio casă nu îmi permiteam

Dar – îmbinând abil suflet și minte – acuma am:

Alee spre vilă și grădini la geam mi-e-al dimineții mugur nou pe ram

Vestibulul alb amplu primitor se-mbină cu lunatecu-mi pridvor

Al inimii: acolo atriu-așteaptă oaspeți de care mi-este dor

Chiar dacă nu i-am cunoscut vreodată ei sunt ca vila

Nu-i adevărată decât în gândul meu pâlpâitor!

 

 

NOI IDEI: CU LUPA PE TINE PÂNĂ TE ARDE

 

Mă trezesc întins pe câmpuri în iarbă ca o lupă către străfunduri

M-am ridicat din liniștite adâncuri precum o luminoasă bulă de ulei

Dar imediatul mă trage în el cu sforile uzate încă trainice ce nedreptate

Cine eși tu mă cu a ta superficialitate să mă legi de apăsătoarea-ți realitate

Ce treabă am eu cu meschinele tale calcule social-politice de vii peste mine?!?

Am să pun lupa pe tine în dreptul soarelui și-o să te ard până țipi cu ale tale jivine

Oameni care fac întunericul întunecat voi ca temerile dintotdeauna sunteți doar oblon

Ce trebuie înlăturat spre a lăsa să pătrundă din spatele nopții noastre eterne toată lumina!

 

 

ȚARĂ – IMACULATĂ DOMNIȘOARĂ

 

Eu celor ce-și bat joc de țara lor din temniță ieșiți le-aș lua-o

Cum se iau copiii de la părinți care-i batjocoresc

I-aș alunga să se ducă la dracu-n Macao

La mama dracului unde doresc

Aș avea grijă să le rămână niște parale murdare și o boccea

Ăsta ar fi desigur un gest simbolic din partea mea

Și i-aș sui înainte de a porni-n pribegie

Pe cel mai înalt vârf din țară

Spunându-le să se uite bine spre-a nu uita – pribegi pe afară –

Cum au greșit împotriva aceleia care i-a găzduit

Ca niște golani cu inima rece și-amară

Atacând noaptea o domnișoară!

 

 

VIZIUNI LETALE PREFERABILE UNEI VIEȚI DE (SIN)UCIGAȘ AFECTIV

 

Dacă pe dealuri m-ar trăzni eu supărare n-aș simți și sufletul nu m-ar căzni

Ci-o  notă ce se înalță în al naturii cântec aș fi

Primesc cu inima deschisă tot ce natura-n frunze scrisă sau fulgere ar arăta

Însă resping ipocrizia din partea mea ca și a ta

Oricum ne chinuiesc prostia cruzimea și ticăloșia de ce să mă mai perpelesc

De pot pe om cu omenia lui falsă să îl ocolesc?

De-aceea când mă-ndrept spre tine eu ca din cer în îarbă cad și mi-este bine

Precum din oaie ies măsline prin sfincter cald!

Iar dacă sufletul ți-e fad și limba-ți minte ipocrit eu voi privi la vârf de brad

Chiar și sub trunchiul său strivit n-o să mă vait!

 

 

CÂND PESTE VINĂ LĂSĂM SĂ CADĂ GREA CORTINĂ

 

În întuneric rătăcim noi toți numai că mulți ajungem astfel hoți!

Ne jefuim chiar propria natură bem seva vieții râgâind ca porci!

Ci nu cătați prin filtrul dimineții să dați de urma oamenilor-orci

Sunt vânători adulmecând cu ură pe cei naivi și-a inimii căldură

Prin bezna dură trebuie să mergem înaintând sub dura-i lovitură

Și vom vedea cum sufletul ni-l fură Regat fără de Regi întunecat

Să dregem tot ce-a fost stricat spre-a îndulci din nou a lumii Gură!

 

 

sfârșit

Liviu Uleia – Poezie 2017: YOGA GÂLGÂIRII

big

CÂND CONSTRUIM PARC DE DISTRACŢII ÎN PARADIS

 

Sunt doar o scânteiere nu mă voi strădui nicio secundă să par

mai mult

Ci caut marile jerbe în care pot scălda imaginea mea ce piere

odată cu ele

A pieri contopindu-te ăsta e Ţelul pe care îl urmăresc şi eu în

Orice clipă calmă

Când nu mă tulbură din curgere şi stingere niciun ţipăt uman

Cerând deşartă atenţie

Dacă toţi am învăţa să trăim scânteind şi numai atât da atunci

Nu ne-ar mai trebui artificii.

 

 

RUGĂCIUNE A SURÂSULUI ÎMPĂCIUIRII DE SINE

 

Fire adâncă dă-mi puterea fără chestii care se frâng să alung iritarea

Pacea găsindu-mi-o degrabă când fierbe-n mine nemulţumirea de-o

Şchioapă

Să pot surâde superior şi faţă de mine însumi de câte ori mă-ncearcă

Viaţa seacă

Ca-ntr-un vin amărui să fiu apă limpede cu bule surâzând răcoritoare

Dacă eu suspin

Ori de suspină cu puţină vină oricare altcineva să-mi dai îndemânare

Pentru a alunga of

Din fiece clipă ce se profilează aşa cum des se întâmplă să văd drept

Un adevărat catastrof

Deşi e vorba doar de puţină necăjire pe care sunt tentat s-o exagerez!

Şi nu mă lăsa pradă neputinţei rânjind provocatoare dinaintea fiinţei!

 

 

SUFLET VIZUALIZAT LA SPITALUL DE URGENŢĂ

 

Numele meu flutură pe buze laxe mai puţin ca nişte taxe

şi-alte-asemenea cuvinte

Cine sunt eu să-i spun lumii ce să facă văzând cum pe ea

se minte vorbind despre înainte

Dar în sine vrând să zacă tot rapace şi opacă fiecare vrea

să fie preşedinte pe-o felie oricât ar fi de săracă

Din această lăcomie nu se naşte lume dragă niciun fel de

veselie să cuprindă firea-ţi largă

ci doar supla poezie cu aripa ei târzie ar putea în sus să-ţi

tragă sufletul stând să se

Spargă în o mie de bucăţi pe o targă ce se-ndreaptă înspre

Camera cu morţi şi-i condusă pe culoare la urgenţă de noi

toţi!

 

 

BÂND CU SECRETUL BINE ŢINUT AL IUBIRII

 

Când dragostea nu mai e mângâiere fugi cât poţi pe uşă sau geam

Căci oricât de mica întârziere-ţi va sta ca o buhă rece pe ram

Gata să-nhaţe spre a devora şoricelul alb ce iubirea-ţi era

Tu ia-l iute cu tine şi du-l în poduldin Casa Fiinţei

Unde de secoli îşi fac pătul copiii îngăduinţei

Născuţi din flori plutitoare ale dorinţei

Ei vor păzi consfinţind ca un inel

Pacea pentru al tău şoricel.

 

 

YOGA GÂLGÂIRII: TURISTAS, TOURISTEN, TOURISTES, TOURISTS

 

Totul este real într-o anumită măsură în niciun fel stabilită

Sunt un cocoş cititor când viaţa pare desen animat cu animale

Nu trebuie să te fereşti de viziunile tale oricât de îngijorătoare căci

Ele te traduc pentru tine

Dacă le alungi vei rămâne să-ţi petreci timpul ca turist în propria ta

Existenţă neprimimd niciodată rezidenţă

Fiindcă băştinaş niciunul dintre noi nu poate fi s-a dus timpul acela

Când învăţam de mici cum să fim cetăţeni cosmici

Aşadar acceptă-ţi ca mine alter-ego-urile orşicât de ridicole le simţi

Şi chiar strângând din dinţi încearcă să pricepi traducerea

Te vei desprinde astfel de grupul turistic spre a pătrunde pe stradele

Către masa mică unde te aşteaptă cu o cinzeacă băştinaşul sufletului.

 

 

O VECHE REŢETĂ UN CRÂNG ŞI DOUĂ-TREI DORINŢE

 

Cum stau zăcând ca un căţel doresc străvechiul hidromel

Să beau din el necumpătat precum germanu-nveterat

Că uite câte a creat pornind din codru-ntunecat!

Ca o pădure văd şi eu atâta lume-n jurul meu

Ce se întunecă orbind chiar şi lucind

Căci are doar un cer de becuri

Veghindu-i desele eşecuri!

 

„Cineva care renunţă la utilizarea aptitudinilor simbolice nu e niciodată cu adevărat liber. Gândirea sa va fi dirijată de opiniile vecinilor, ale ziariştilor şi ale televiziunilor. Ea va fi la dispoziţia „experţilor”. În mod ideal, sfârşitul educaţiei motivate extrinsec ar trebui să fie puncrul de plecare al unei educaţii motivate intrinsec. Scopul acestei noi etape de învăţare nu ar mai fi obţinerea unei note de trecere, a unei diplome sau a unei slujbe bune, ci înţelegerea lumii şi a ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi în noi. (CSIKSZENMIHALYI)

 

 

O VIZIUNE PLINĂ DE ÎNŢELEGERE DA’ NU PREA ÎNŢELEGĂTOARE!

 

O găina împuşcată în cur se târăşte lăsând o dâră scurtă de găinaţ

şi sânge apoi moare

Probabil nu o va mânca nimeni dar n-aş putea fi sigur căci lumea

este destul de ciudată

Oamenii fac o groază de prostii însă de fapt cine poate spune cum

arată treaba deşteaptă?!?

Deştepte sunt în fond şi bombele nucleare şi adaosurile alimentare

ori alte chestii milenare

Ci mie mi se pare că nu mai au lor petrolierele de atâtea vieţuitoare

ale mărilor şi oceanelor

Pe drumul ăsta în curând o să ni se pară fireşti cele mai mari aberaţii

Din mintea cea iscoditoare…

 

 

POEMUL MEU DE DRAGOSTE CARE NU VREA SĂ INTRE-N ISTORIE

 

Şi malul mării unde o clipă nu ne-am fi gândit să vorbim despre drepturi

Că femininul şi masculinul nostru prea bine se armonizau ca şpriţul idealizat

Aceeaşi inimă ne bătea odată cu valurile în ale noastre completându-se piepturi

Al meu scofâlcit al tău bombat astfel încât yin şi yang imediat se simţea realizat

De dimineaţa până seara când dispăream în intunericul acordat ţinându-te de gât

Să nu cad.

 

 

MARGINEA MĂRII LĂSAŢI-MI-O  SĂ TRĂIESC

 

La mal de mare tot revin de câte ori mă simt puţin

Văd întuneric valuri vin şi spuma nopţilor din plin

Iar ceaţa veacului dispare căci e-nghiţită de visare

Ca într-un val enorm şi blând pe mine umbre largi

Lăsând şi îmbrăcându-mă-n catarge când mă retrag

Printre catargi…

 
DINCOLO DE LUMINIŢE (CHIAR ŞI CELE CARE MĂ ÎNCÂNTĂ TARE)

 

Am stat multă vreme singur la malul mării frate cu nisipul pilduitor

Valurile sfărâmându-se lângă tâmplele mele îmi erau unic sfătuitor

Mă bucuram cu trecătorii dar treptat nu le mai pricepeam Orgoliul

Firele de nisip pătrunseseră prea mult în porii mici din mintea-mi

Iar în ea se dezlănţuise furtuna apoi se aşternuse o linişte ritmată

Înţeleg foarte bine nevoia de a însemna însă de ce cu fierul roşu

Era o întrebare pe care mi-o tot puneam bând cu scoici fărâme

Într-o zi mi-a răspunsul soarele arzându-mă tare apoi apunând

Vălurirea nopţii m-a luminat în gând alungând-mi înfierările:

Eu copile voi fi mereu aici aşteptându-te cu tot praful lumii!

 

Iată de ce acum oricând scriu încredinţez mai întâi nisipului

Cuvintele mele înainte de a le rosti şi face auzite mai ales…

 

 

sfârșit

 

 

Liviu Uleia – Poezie 2017: STRĂFULGERĂRI CONTINUE

storm_by_dr4kon (1)

SCRIU RAR POEME LUNGI ȘI NU CĂ MI-AR FI LENE…

 

Dar mie viața-mi pare mai mult străfulgerare

Și cu-ale ei tergiversări făcută tot din fulgerări

Ci sunt convins că de-am vedea în ea scântei

Ar fi în toate cald și bun temei

Precum e focul pentru pribegit

Prin prea multă pădure rătăcit.

Căci de aceea când ne rătăcim unul de altul lesne suferim:

Nu știm s-aprindem pe un deal scânteia spre-a ne găsi bărbatul sau femeia

Copilul ori bătrânul rătăciți de tine dacă nu sunt chiar fugiți

Ar ști la fel ca-ntregul Univers că-ți pasă deși treci

Precum un vers!

 

 

CE CRED EU OMULE-FRATE CĂ-I AIA MORALITATE…

 

Am cunoscut atât de bine condiția umană încât nu vreau s-aud

Nimic despre morală

Numai spre visele inocenței mă mai pot îndrepta sigur pe mine

Cu brațele larg deschise

Și bineînțeles că sfătuiesc pe oricine să facă la fel atât timp cât

Mai are habar ce sunt alea

Da! Cunoașterea nu mi-a adus bucurie cum speram în copilărie

Regret că n-am rămas înapoiat

Încep să-i înțeleg pe aborigenii autentici care au încă nostalgia

Erei visării în care credeau moșii lor

Deci îmi ajung legile religiile sfinții patriarhii sau democrațiile

Orice tip de societate idealizând purtările

Mie omule-frate dă-mi dovezi ale visării tale inocente și atunci

Mă voi uita către tine plin de curata mea iubire

Altfel nu am de ce să-ți acord adevărată atenție ci în mod ideal

Doar zâmbetul meu înțelegător și întotdeauna ironic!

 

 

CATREN DESPRE SIMPLIFICAREA ELIBERATOARE A EXISTENȚEI

 

Nici cât o stea în colțul ei de cer n-ai loc ființă rea în inima-mi de fier
M-ai învățat să scot din pieptu-mi de copil pe rând absolut tot ce-mi pare inutil
Îți mulțumesc frumos oricum era prea mult. E bine că de-acum n-o să te mai ascult
Iar ca să n-o lungesc la rândul meu și eu aici acum așa ce am de spus sfârșesc!

 

 

MIE NU-MI PLACE CÂRCIUMA …

 

Că uneori sunt nevoit să zac în ea zăgăzuit

Altfel aș sta în fața sa cum îmi plăcea să beau departe printre munți

Căci înăuntru-i deseori miroase-așa parcă a moarte-n gânduri și nici nu-ți vine

Să discuți

Cugete par să moară-n fașă c-o atitudine ce-i lașă pe când curajul stă afară abil

Cu noi el să nu piară

Cerul ne strigă prin înaltu-i ieșiți sub mine c-aici caldu-i și stați la masă legănați

Sub  norii mei să fiți înalți

Ci de aceea chiar și iarna aș pune-n nea scaunul meu și-aș bea-n zăpadă precum

Vara îmi place la picioare marea

Sorbind din multele pahare cu conținuturi dulci-amare care intrând iute în mine

Ar întreba privind spre lume prin ochii mei

Puse pe glume de ce le-a fost mai bine-n sticlă?

La întrebarea ce-o ridică eu aș răspunde cu ochi mijiți:

Stați liniștite că și aici tot în sticloanță ca și noi toți trăiți!

Doar că avem ingrediente ca stelele lucind absente ori cea Lună

Zâmbind cu ale ei talente dar o-nțeleg fiindcă ne vede atât de rar și prost

Iubind!

 

 

DAR DIN COPILĂRIA SUFLETULUI

 

Prieteni nu vă rătăciți de-al vostru har

Dându-vă calmul necesar spre-a fi treziți

Prin vocea voastră din fundal căci de coșmar

Oricum nu o să fiți feriți atunci sub val e important

Să v-amintiți ce ați primit ca unic de pe când ați copilărit:

Încrederea că la final dacă visați cât de cumplit și mai ales de v-ați ciupit

Vine seninul drag trezit și-n pat vă-ntindeți zâmbet lat ce va cuprinde imediat

Tot ce cuprindeți coborâți în lumea unde  hotărâți și spre coșmaruri iarăși râdeți!

 

 

CULTURA NU-I CÂMP DE GRÂNE NICI VREO ACADEMIE

 

Iubire împlinire împletire sunteți minunate dar prefer adevărul

Căci deși deseori vă simt în interiorul meu totuși rar sunteți poduri

Spre ceilalți ori între ei sau cum mi-ar plăcea mai mult să fiți chiar apa

Care ne conține în orice clipă și până la urmă ce-ți trebuie să te simți împlinit

Alături de toată lumea dacă nu simpla ei dorință de a se împlini numai odată cu tine

Și iubind mereu poți trăi ușor cât timp toți prețuiesc minunăția zburătoare făcută din a iubi

Deoarece altfel e foarte greu să ajungi la împletirea aceea unică de abur al sufletelor

Ci toate acestea nu se vor putea face cu noi rămânând inculți departe de cultura

Adevărată care înseamnă pur și simplu să fim iubiți împliniți împletiți!

 

 

URCÂND NESĂBUIT PE SPIRALA ZÂMBETULUI MOȘTENIT

 

În stări depline ori cam goale oriunde-am fi trăim spirale

Iar ele urcă uneori dar cel mai des și ferm cobori

Oripilat îți dă fiori un trai ades îngrijorat

Toți moștenim din depărtare de când luptam pentru mâncare

Tendința spre îngrijorare și ignorăm nesăbuința

Care demult ne-a-nnobilat când

Ni s-a revelat știința

Omului lesne

Împăcat

Prin spiritu-i zâmbind curat.

 

 

 

EU CÂT VISEZ CĂLĂTORESC ȘI STAU ABIA CÂND MĂ TREZESC

 

Că lumea crește doar în mine frumos iar răul nu-și menține umplut hărdăul

Cum se umple și se revarsă de sunt treaz și sar al visului pârleaz aicea unde

Totul scade de obicei și avem parte doar de scadențe tot mai multe precum

Pârăul ce se umflă dar nu cu ape strălucind ci de reziduuri împuțind o viață

Ce acuma pute cum nu i-a fost vreodată dat și e doar la-nceput de degradat

De-aceea zic luați-vă grade de oriunde soro fârtate și-ntăriți ca pe-o pălincă

Traiul vostru cu frumusețe și iubire spre a vă place să-l sorbiți atuncea când

Călătoriți chiar și treziți la revenire în astă mare împuțire!

 

 

O VIZIUNE PROASPĂTĂ ASUPRA MOȘTENITULUI

 

Motto: Când merg cu capul printre nori și dăruiesc

Nu cer nimic în schimb dar îmi doresc moștenitori!

 

S-a-mpământenit ideea că moștenirile vin de la cei bătrîni

Eu dimpotrivă vă spun: Lăsați moștenire cât sunteți tineri!

Atunci încă păstrați intacte vise și șoaptele lor misterioase

cu chipul nicidecum marcat

Puteți lăsa urmașilor în orice formă credeți că se potrivește

ceea ce i-ar putea îmbogăți sufletește

Vei avea frate tânăr ocazia să te simți în mod atipic implinit

știin că lași devreme ceva cu-adevărat de moștenit!

 

ÎN VISE NE-AM GĂSIT

Ne luminau prin geam tramvaie troleibuze
Vedeau și trecătorii dar noi nu îi vedeam
Preocupat eram doar de-ale tale buze
Și de interiorul în care ne găseam
Ce chestie deodată să vezi
Cum chiar se-ntâmplă
Dormind pe trista-ți tâmplă
Că te îmbrățișează așa neinvitată
O albă iubitoare și prea-frumoasă fată
Spunându-ți sunt aceea la care te-ai gândit
Eu n-am prejudecată și-s tare bucuroasă că iată

ÎN VISE NE-AM GĂSIT

 

 

ZÂMBIND PLATANILOR ȘI OASELOR PRINTRE SCRÂȘNETLE ORAȘELOR

 

Ce vis… Aveam așternut pe-un capac de mormânt!

Piatra veche înaltă ca un divan făcea cu mine firească pereche

În culcuș mă bucuram de liniștea nopții sub foșnetul blând al unui

platan

Până cînd zgomote ce mi s-au părut ale unor jefuitori pângăriră pacea

mormintelor

M-am temut și neputincios sub păturile cele grele mă simțeam ca în interiorul

unui strâns gemut

Dar m-am smuls dintre ele pînă la urmă hotărât să înfrunt invadatorul prin întunericul de nepătruns

Erau de fapt doar ecouri ale unor scrâșniri sinistre venite din orașul îndepărtat

M-am gândit la un sfat cum dai muribundului însetat o gură de apă:

Nu lăsa viața scrâșnind să te urmeze până la groapă!

 

 

DE FAPT O SĂ FIE O GLACIAȚIUNE

 

Vai vouă ați trecut poezia pe lista lucrurilor neserioase

Vă așteaptă seriozitatea unei condiții de orfani ai umanității

Iar lumea nu o să mai vină cu brațele ei larg deschise către voi

Căci ea se zgribulește așteptând să treacă frigul pe care l-ați stârnit

Transformând-o-ntr-un conglomerat de plastic-singurătate-mercantilism

Bineînțeles ca întotdeauna o să existe și reacția păstrătorilor de vise

Se vor scoate de urechi din tumultul zăpezii inimilor spulberate

Și  între ei o să-și arate la apus soarele lor așteptând departe

Unde liniștea nu s-a schimbat de la primele incantații…

 

 

VIZIUNE CONSOLATOARE CU PROGENITURI VIITOARE

 

Mi-am spus ades ”Ce dacă scriu

Cărți des și lesne sunt lesne ignorate?!!

Le vor citi atâți copii ce încă nu există poate

Ori de nu ei copiii lor descoperi-vor mulți odată

În pivniță sau chiar polată numele meu pe un cotor

Și vor deschide cartea mată citind apoi ca să își spună

”Deci mai există șansă iată oricât ni-i lumea de nebună!”

Iar tot ce scriu acum pitit zîmbind adesea necăjit va fi citit

Și răscitit trecând ușor din mână-n mână atunci adultul uluit

Privind puțin nedumerit la mica sa progenitură o să își spună:

”Uite-i umblând cu-aceste cărți precum umblam demult noi toți

Pe când țineam ca pe icoane tablete mici sau telefoane!!!”

 

 

sfârșit

Liviu Uleia – Poezie 2017: SENSURI SALVATE DIN BORDELURI

3d8f87f3b3d74034789b209dc013d424--vintage-fashion-blue-and

ÎN DRUMUL URÂTULUI DÂND IAR SENS AVUTULUI

 

Mi s-a acrit precum vinul nobil batjocorit lăsat la soare

Să văd Poezia privită ca biată floare și metaforă pricăjită cu efecte minore

Fă populație îndârjită în a trăi doar pentru alimentare bogată și săraca ta comunicare

Când trece Ea să te ridici în chiciore că n-ar exista fără visarea din Poezie

Nici rugăciunea pe care ți-o faci la vitregie ori rebeliunea

Sunt hotărât să dezleg forțele ce se ascund de veacuri în florile ei carnivore

Și să abat asupra lumii acesteia efecte majore că hackerii poate pot fi cumva potoliți

Însă pe Ea cu adâncimile Ei nu o stârniți ci aș putea să scot de acolo putere

De-a mătura din conștiințe orice dorințe de-averi efemere

Chiar de-ar dura milenii. Ce dacă? Am ajunge la A AVEA!

 

 

SENSURI SALVATE DIN BORDELURI

 

Tot așa cum tramvaiele uneori pentru mine cântă în noapte

ciupind strunele orașului-pian

În care nimic nu mai pare în van și toate zgomotele deșarte

s-au topit în lava ce-mi aruncă bezele

Iar tăcerea e darul pe care mi-l întinde de pe patul de moarte

vegetația care a pus arome aparte deoparte

La fel poate ar trebui să ne salvăm sensurile așa într-o Carte

care să conțină cărțile tuturor sensurilor salvate

De fiecare în parte oferind la trezire un Gest de Generozitate

Trăirilor Minunate Abandonate Ajunse Prin Bordeluri.

 

INEL PRINTRE INELE DIN DEPĂRTARE CE N-AU NICIO STARE

 

Un singur țel mi-a rămas îl râvnesc și știu că se poate să-l împlinesc

E poezia mai simplă ca toate

Precum gura de aer și libertate pe care o iau când umblu hai-hui și mă trezesc

Nedând socoteală de nimic nimănui

Aș simți că mi-s trupul și mintea sărite din cui ca un tablou din imaginea lui

Redându-se sieși în altă parte

Iar conștiința-mi m-ar descoperi făcut din particule-atât de ciudate

Încât nu au loc printre cele deja studiate și am pluti eu cu ele ne-am

Învârti printre inele ce niciodată nu ne-ar încercui ca-n lumea veche

Și plată de-aici unde trăim pentru-a plăti aproape mereu încercuiți…

 

 

PORȚILE DE LA CAPĂTUL PARADISIAC AL OBIȘNUINȚEI

 

Obișnuință mă lași pe spate tu-mi dai mai mult decât toate credință

Da’ și putere de biruință când mă amenință porți niciodată-ncercate

De n-ai fi tu nu ar rămâne atâtea-n urmă ca niște suspine nereperate

În graba mea de-a te hrăni calc peste strune apoi le las dezacordate!

Dac-aș putea un laț ți-aș pune să rămâi tu în urma mea dar io nu pot

Și-atunci mai bine iarăși te scot cu mine-n lume măcar să te consum

De tot!

 

 

FLĂCĂRI DANSÂND CONTINUU LA PARTERUL INIMII MELE

 

Ții minte iubito când te-am scos din bordello și-am mers împreună

La concertul de cello

Mi-ai spus că așa îți pare umanitatea un loc care-ți fură virginitatea

Însă de tine nici că se-ndură

Te-abandonează poate chiar și cu ură apoi tu îți cauți o mână o gură

Să te salveze măcar după-amiază

Ca un concert la violoncel ce te-ajută să uiți de-al tău aproape mișel

Gura și mâna te-amușinează precum un cățel

Când mergi acasă adică tot în bordel și nu mai știi ce te interesează:

A urca până la un ultim nivel ca să vezi umbra ta cum se distanțează

De peretele chel și prin aer valsează ori a aprinde aprig foc la parter?

 

 

ÎNTOARCE-TE ȘI MUȘCĂ!

 

Eu vreau când mor să mușc din moarte

Ca dintr-un măr s-o țin în dinți simțind ce simte

În clipa-n care se desparte de ceea ce din ea e-o parte

De ce aș sta murind cuminte dacă atâtea aș putea

Să fac spre-a trece din cuvinte în firea

Celor ce tot tac și torturează-a noastră minte

De om posac fără habar de ce-i acolo înainte?

De-aceea ca din fructe mușc din simțăminte!

 

 

PICTÂND LUMEA CU OCHII ÎNCHIȘI

 

Urechea ta ochii îndrăgesc armonia

Totuși trăim mai mult dizarmonic

Că atâția admiră-n tablou poezia

Și caută clipa de iute războinic

Prădând după ce-a fost pictat

Astfel pozăm cumva fiecare

Nu poți să spui că nu ai pozat

Strecurându-te apoi pe ascunsă cărare

Spre-a pătrunde în spatele a tot ce-i luminat

Săpând ca un șoarece ale lui coridoare ce corodează interioare!

 

Ci nevăzuta sa degradare face tabloul încă-ndrăgit

Din partea-ți poți doar să-i fii un bun pictor ca să nu aibă de suferit!

 

 

INFINITIVE PE CALE DE UITARE-N EVANESCENTA DEPĂRTARE

 

De fapt lumea asta tanti și nene a ajuns un traseu printre dughene

Degeaba vezi lux că e tot aia cum vinde la colț șosete mamaia

Și nu poți să scoți țeapa din suflet otreapa acestui comerț

Ce-i face pe oameni să uite plăcerea de-a plămădi

În tăcerea frumoasă și ocrotitoare a lui ”A fi”

Îmbrăcată fiind cu bucuria de-a te trezi

Fericit mulțumit ca-ntr-o barcă

Doar cu ideea de a pluti!

 

 

O BARBARĂ VIZIUNE SPRE ALTĂ DIMENSIUNE

 

Mă uit la documentare cu ambiții savante ridicole și gândesc

Ce ar fi să rămână din noi plutind nevăzute doar necunoscute particole

Tu drăguțo să respiri din mine dar să nu-ți dai seama că sunt pe-acolo prin tine

Iar mie chiar să nu-mi pese prea tare de existența ta impunătoare sau umilă ori cum vrei

să-i spui

Căci unde-am ajuns nimănui nu-i mai pasă toți așteaptă pe semenii rătăcitori să vie acasă

Pielea s-o puie-n cui!

 

 

DECI NU SERVESC RAHAT ORICÂȚI ȘI-AR LINGE DEGETELE

 

M-am și grăbit dar nimic nu se compară cu pacea celui adânc liniștit

Omul tot mai mult coboară vârtej în praful de pe trotuar stradă scară

Același colb până la etajul o sută ori în munți admirând vreo cornută

Miriade umane înghițite de un taifun veșnic nepotolit ce pe nesimțite

Nivelează mințile spre folosul unei vieți care-ntr-un fel mai contează:

Drept cont în bancă așa cum va ajunge tot până la urmă că nu-s idiot!

De aceea am dreptul și pot să privesc împăcat de pe scaun acest rahat

Și nu e un eufemism căci mă gândesc la rahatul turcesc unul mare lat

Extrem de dulce uscat expirat întins peste toate totuși de lume-adulat!

Ridic paharul și închin desigur în neant pentru al Contemplării Soldat

Iar el îmi surâde din tăcerile zării unde nu bate vântul uscat al nivelării.

 

 

SENSURI SALVATE DIN BORDELURI (II)

 

Când iei iubirea ta de mână cu al tău gând atunci nimic nu-ți pune frână

Ci numai tu ca-mpiedicatul ce-agață razele de lună poți rupe caldul legământ

Precum se frânge o lumină cu pâlpâitul ei plâpând doar pentru că dorești suflând

S-o întețești dar ea și-ajunge așa mică scânteie ca o stea pitică în universul micșorând

Tot ce trăiești subtil vibrând până sar toate-n stilul cuantic zburând ca într-un vis romantic

Cu trepte-n cer de-aici direct în plin mister.

 

 

CU BUZDUGANUL AVÂND CUVINTE-ȚINTE LA POARTA FANTEZIEI EU BĂTÂND

 

Când eram școlar mă gândeam  cu admirație la a fi Profesor de Literatură:

Să deschizi tu porțile largi către imaginație ca pe acele dând înspre castele

Iar condiția de Scriitor o idolatrizam drept  mare onoare în a lumii bătătură

Vedeam viitorul ca fiind lucrare comună a celor iubind ce e cuvânt generoși

Ci am ajuns creatură bătrână acum scritorii îmi par cel mai ades niște cucoși

Uneori mustind de ură chiar pentru alți scriitori pe când Ignoranța-i  înghite

Pe ai Literaturii Profesori și ușa de la castel se închide însă nu stau eu plăvan

Că din cuvinte precum un Zmeu de fel cu mai multă minte îmi fac buzdugan

Să bat cu el în poarta Castelului până iese să deschidă frumoasa sa deținută

Pe care culmea au sechestrat-o personaje în alte vremuri destul de pozitive:

Feți-Frumoși  Dive Împărați Buni Vrăjitori Amabili și alte asemenea vomitive!

 

 

VÂNTUL BATE PLIN DE ELECTRICITATE AȘA ȘI TREBUIE…

 

Ca să fie echitate că furtună e în toate numai noi vedem stăpână apatia
Și așternem pe hârtia vieții noastre-mpachetate date aparent echilibrate
Ci mare ne e prostia nevăzând cum se cutremur ca pahare multe sparte
În eterna lor ciocnire elementele din noi ca și cele din întreaga-alcătuire
Tunete cu nori șuvoi sunt și-n inimă sau creieri pune-ți pelerina-n spate
Și învață cum se râde hohotind prin vijelie orișicum este singura povață
Pentru cel ce bine-nhață cupa cea plină de viață… Și nu se teme murind!

 

 

RUGĂ DE MULȚUMIRE CU-N OCHI LA VAL ȘI ALTUL SPRE POCAL

 

O Doamne mă-nțeapă unele organe mi-ar fi plăcut să fie din plumb

sau cositor dar poate par nerecunoscător

iar pentru alții aș fi otrăvitor

Nici aur ori diamant nu cred că merit sunt unii care au la tine credit

ce-mi pare mult mai serios decât al  meu

eu am apucături de derbedeu

Îmi place la mare să irosesc din timpul ce mi-ai dat cu-a mea visare

mi s-a-ntâmplat așa ceva chiar și cu lunile

nu mai număram săptămânile

Dar a fost frumos ci era într-adevăr să dau colțul de vreo câteva ori

ca de obicei tu ai dreptate dându-mi fiori

sau regrete spun eu exagerate

Însă-s pregătit pentru tot să plătesc toate fac parte din ăst Omenesc

în care până la urmă tu m-ai cam aruncat

totuși uite cât m-am bucurat!

 

 

 

 

Sfârșit

Liviu Uleia – Poezie 2017: REPEDE CĂ POATE NU APUC SĂ SPUN TOT

kisselef.jpg

CÂND SCRIITORUL SCHIMBĂ AMORUL DE SINE CU VIITORUL

 

Voi ocoli lumea asta făcută din care-i mai tare

băloşind vechi altare

Scriu din copilărie am trăit orgoliul şi minciuna lui

dar mai ales micimea-i

Ca mere storcite de prezent eram ci bine că-ntr-un final

făcui o ţuică bună din mine

Cine nu scoate tărie de sine pentru viitoare clipe minunate

doar borhot pe margini rămâne

Scriitorii de azi îşi doresc în cea mai mare parte succes săracii

abia dacă se mai gândesc la tradiţie

Aceea a scrisului văzut ca har traducând vocile îngerilor demonilor

pentru un timp tot mai puţin strâmt amar

Viitorul sufletului nostru comun bucuria lui trăită în imediatul extatic

iată ce ne eliberează de slugărnicia momentului

Poezia ca o rugăciune neîntreruptă fie ea chiar şi rea ironică însă nu ruptă

de datoria cea sfântă a inimii scoase la luptă şi scris pe ea!

 

 

REPEDE CĂ POATE NU APUC SĂ SPUN TOT (I)

 

Iertare dragii mei copii bărbaţi femei soţii prea mult băut-am

Scuze nu am doar m-a tentat mereu un trai exagerat chiar exaltat

Contemporani dacă puteţi echilibraţi prin cumpătare a mea exagerare

Ci eu vă voi recompensa cu rânduri foarte mişcătoare chiar de sunt scurte

Motivul e că mă grăbesc să spun tot ceea ce iubesc printre aceste clipe-abrupte

Iar viaţa o împărtăşesc smerit cu voi dar fericit văzând cum şi eu dăruiesc

Atâtea sfaturi am primit că şi de asta scriu grăbit pe toţi să-i răsplătesc

Vreau fiecăruia a-i da după cum e măsura sa căci ştiu să cântăresc

Atâta în pahar mi-am pus încât nu prea mai pot fi dus p-aicişa!

 

 

REPEDE CĂ POATE NU APUC SĂ SPUN TOT (II)

 

Eu înarmat vă spun mai simplu ca Socrat

Copilul trebuie-nvăţat cum să ţintească drept spre cap

Gândirea ca pe nimb privind iubind comori ce-n în ea încap

Dispreţuind gând sec stricat batjocorind seva din ramura Fiinţei

Al tău copil versat ţintind zâmbind doboară fructul sec în lut

Primind în schimbul străduinţei din aura recunoştinţei

Bine hrănitului pământ ce ia de la-nceput!

 

 

CÂNTECUL MINUNAT DE VĂ VINE SĂ-L CREDEŢI DOAR ASCULTAT

 

Sunt numai eu cu ciobăniţa mea şi neamul uman dar răspândim fiori

Ea dansează-n suman dezvelind uneori piciorul său la gleznă subţire

In rest dolofan

Mi se atârnă gingaş dar bine de gât balansându-se roată cum nu cred

Că aţi văzut vreodată

Şi eu cânt tare-n piaţă strângând lumea toată mai visătoare să asculte

Ritmuri aprige nemuritoare

Dum-dum face toba mea aspră şi mare iar prin versuri se-aude mereu

Visătoarea chemare-a pădurii

Că eu ca şi voi n-avem nevoie decât de sufletul nostru spre a întoarce

Ca pe un ceas vechea roată-a naturii

Care începe să cânte profund deodată în timp ce inima saltă şi nu s-ar

Mai trezi niciodată la realitatea asta ciudată!!!

 

 

UŞURINŢA ŞI UŞURĂTATEA PE STRADĂ CU-ATEMPORALITATEA

 

Timpul desigur nu râde de noi ci singuri i ne facem de râs

De la o vreme şi greu de descris eu râd de el ca-ntr-un vis

Azi însă cred că treaz şi concis pot să descriu cum îl simt:

Ca pe o biată femeie de stradă trăindu-şi Clipa îngrijorată

În timp ce deasupra bolta cea lată devine şi ea strâmtorată

Lărgită doar de poetul tăcut şi dincolo de tot ce e cunoscut.

 

 

EPITAF GLOBAL PE CARE ÎL POATE PRICEPE ŞI ORICE NEROD

 

Dacă închizi ochii şi nu poţi simţi nimic paradisiac

(O plutire dincolo de toate aceste micimi ale vieţii)

De vină este golul sufletesc nu căuta alte explicaţii

Că vei arunca doar pământ în groapa sufletului tău

Trupul merge în jos şi sufletul sus după veche lege

Ca-ntr-un balon suflă către suflet dacă vrei să urce!

 

 

sfârșit

 

 

 

Liviu Uleia – Poezie 2017: PLIMBĂRI TOTALMENTE AERIENE

 

WP_20160709_13_38_53_Pro

PE-AFARĂ-N DIMINEAŢA PLUTIND PESTE CASE

 

Sunt un minunat tată pentru copilul meu imaginar

Am ieşit în oraş amândoi numai cu pijamale pe noi

Îl trimit să îi scoată şi pe copiii mei reali la plimbare

Tocmai l-am văzut cu trotineta mea ce poate să zboare

Ne-am luat avânt de pe acoperiş ţinându-l bine în mâini

Am zburat printre crengi pline de frunze şi struguri verzi

Discutând cum nici între cei mai mari oameni nu o să vezi

Râzând de Mama lui care râdea şi ea deşi nu prea înţelegea

Ne place să facem glume bune despre întreagă această Lume

Avem mereu ibrice când ne plimbăm să bem ceaiuri fantastice

Abia aştept să ne revedem… Poate la următorul ceai rămân cu el.

 

 

DUCÂND ÎNTREG GUNOIUL AM CÂŞTIGA CU NOI RĂZBOIUL

 

Să te înalţi este calea de a lovi unde trebuie fatalitatea

Realitatea-i că ultima noastră grijă pare a fi tocmai înălţarea

Preferăm tocurile iluzorii când am putea pur şi simplu să ne înălţăm

Cizmele tropăie noaptea ameninţătoare pe urmele mele ca strigăte joase

Eu însumi strig uneori în urma mea ca un urs mormăind

Furios şi jos existenţa îşi scoate adesea masca să ne-ntrezărim

Credem că poate fi totul frumos însă ajunge puţin auzul să-l ascuţim

Şi auzim atunci umbrele din noi urmărindu-ne mereu pregătiţi de război

Când nu vom mai face gunoi se va lăsa pace peste noi

Una care nu a fost niciodată: Pacea Devenind Din Lată Înaltă.

 

 

MAI SUNT ŞI IMORAL ADICĂTELEA VIRTUOS ÎN SENSUL VECHI

 

Am avut visând azi’noapte o mulţime de amante mă miram şi eu

pe câte

Le puteam sincer iubi cu o stranie virtute cum n’aş face vreodată

în viaţa de zi cu zi

Ci lipsit de ironie îmi spuneam că virtutea la’nceput avea sens de

„vitejie” aşadar iubind atât

Dădeam semn de bărbăţie ca vitejii din trecut ce luau gâturi o mie!

 

Doar că eu în loc de’a’ntinde grumajii tăiaţi pe jos îi îmbrăţişam

frumos înapoi dorind a prinde maiestuos

Vena noastră cu trecut misterios care leagă trup de cap însă poate

totodată să unească multe capete şi trupuri deodată

Iar acum nu am regrete nici purtare vinovată c’am unit ca’n jungla

verde răspândind sevă bogată printr’o venă iubirea mea asta toată!

 

 

TE IUBESC DAR DU-TE DEPARTE DACĂ NU VII TOT MAI APROAPE…

 

 

Sonoritate n-ai ce căuta în inima mea dacă acolo nu bat clopotele toate

Aproape când nu-mi cânţi şi-n somn sufletul meu nu te mai cere

Dezacordurile inimii trebuie rupte ca şi contracte neonorate

Iubiţi ceea ce vibrează cu voi precum şi-n vise simţiţi

Restul e păcăleală poate fi luat drept lălăială

Ştiţi cum cântă adesea lăutarii scârbiţi

Nu aveţi decât să-i ascultaţi

Grăbiţi şi ieşiţi la aer

Aşa puteţi face

Cu totul

Potrivindu-vă cu ideea aceasta veche: Nimic în Cosmos nu caută dezacordul!

 

 

ADMIRÂND CĂPĂŢÂNA UNEI LUMI TIMIDE SENSIBILE

 

Visător cum sunt visez un viitor apropiat cu multe

asemănări

Între oameni printre care rareori mai găseşti unul să iasă

în lume neînarmat

Merg la restaurant şi ospătarul care ştie că am doar un piştol

amărât îmi spune amical

„Vezi că ăia de la masa doi au aruncător de grenade poate-o să stai

Şi tu mai ascuns departe de ei”

Tot aşa pe stradă umblu ferit iar de atât evitat ajung să rătăcesc calea

Mă trezesc prin tot felul de locuri ostile

E panică la metrou s-a tras din nou în mod gratuit fără o ţintă anume

Mă gândesc parcă ieri era pace

Da’ eu (mi-)am zis de multe ori că fără sensibilitate nu se poate

Menţine ca şi sensibilitatea

Pacea trebuie să fie interioară nu aşa doar o manifestare rece

Precum e amabilitatea

Pe care o văd atât de bine simulată că prefer răceală

Timizilor sensibili!

 

 

IUBIRE ZEVZECĂ ASALTÂNDU-MĂ MEREU ÎN NEŞTIRE

 

Tânăr îndrăzneţ cu laţe nu credeam că vreodată n-ai să mă mai

Strângi în braţe tu femeie mult visată

Mie-mi place ca femeia să mă strângă precum cheia a franceză

Care strânge până când îţi vine-a plânge

Mi-am jurat că-n vise reci departe de-a ta strânsoare cu accente

Şi efluvii disperate nu te mai primesc în veci

Da’ vin clipe de visare şi-un accent de disperare când eu vreau

Să te strâng tare însă tu din depărtare mă petreci

Cu-o privire sfidătoare de-mi vine să iau la palme amintirea ta

Când pleci şi să-i adresez sudalme de poeţi iubind zevzeci!

 

 

LAS ACI PRINTRE VESTIGII PROASTA OBIŞNUINŢĂ A GRIJII…

 

Obişnuiam să meditez la soarta noastră a tuturor cu gând îngrijorat

Acum am terminat voi rămâne cu speranţa unui viitor spiritualizat

Unul desigur foarte îndepărtat ca întâia bacterie de cel cugetând!

 

Cum să am grijă de umanitate ţinut de toate atât de departe când

Abia primesc un pic de atenţie mai degrabă din pură curiozitate?

 

Cât despre grija pentru mine însumi am demonstrat deja suficientă

Iar de alţii se ocupă atâtea fundaţii ca şi lumea la sine însăşi atentă

Cu preocuparea sa permanentă că vine Moartea. Ori Nemâncarea…

 

Ia să trec de acum definitiv în categoria cea visătoare la o lume pur

Şi simplu mai puţin dementă care va face din sufletul ei preocupare!

Ca un moş cu nasul roş voi merge să pun pe monumentul său floare

În fiecare zi pe care o voi considera de acum a sa inversă aniversare!

 

*

Un zâmbet

Nu vă cer mai mult

Oriunde sunteţi pe Pământ

Să fie doar neprefăcut nu-l definiţi

Zâmbiţi aşa misterios către misterul unduios

Care ne leagănă cu el încetinel şi dubios în fiecare ceas mişel

Ca toate orele mişele pe care tot le măsurăm deşi-s făcute să ne-nşele

Ci nu mai vrem să dezgropăm vârful săgeţii din vechi timpuri

Când trăiam clipele cu nimburi în sânul vieţii

Şi viaţa fără de măsură ne devora

Dar ne plăcea şi-o săgetam

Trecând prin ea precum

Un tunet.

*

 

MI-S UN ÎNFRÂNT CONVINS…

 

Înfrânţii convinşi aleargă pe trotuare şi autostrăzi spre a se-ntâlni

La capătul lumii lor interioare

Par mereu depăşiţi de eveniment dar nu se lasă niciodată cuceriţi

De strălucirea civilizată

Prăfuiţi rămân aproape prostesc de senini chiar şi bătând inutil la

Orişice poartă străini

Ci eu mă număr cu mândrie ciudată printre aceşti derbedei fugari

Din ziua de mulţi trăită la locul lor unde-şi cântă datoria-mplinită

Căci deşi am sperat timp pentru mine îndelungat nici azi nu deţin

Nimic din ceea ce-atâţia pretutindeni obţin

Îmi imaginez fiecare pas din ceva bine făcut şi contemplu făcutul

În urmă rămas eu continuând să alerg

Ţin tandreţe iubire neveste şi copii în amintire le beau şi mă dreg

Nu pot avea o familie în vreun chip

Am case de vis şi insule păduri munţi sau mări însă nimic din ele

Nu mă mai reţine când iarăşi plec

De aceea acum alergând în continuare spre locul nostru de cucerit

Suspin şi apoi degrabă zâmbesc cu gândul la capătul lumii pământ-

Ceresc!

 

 

RUGĂCIUNEA LEŞULUI PLIN DE VIAŢĂ

 

Precum un corp cătând căldură grija ne strânge ca în năvod

Mintea devine o chircitură

Ia las-o-n fund de ochi să plutească străluciri blânde având

Ca şi peştele ce-i abia mort

Inima-ţi lată atunci dansează pe valuri repezi aflând confort

Şi-o altă lume îţi desenează

Pentru-a ta minte în nou raport cu toate cele ce-ngrijorează

În pace parcă te speli de tot!

 

Ci cum pluteşti calicul vine dornic a pune mâna pe tine să

Îl hrăneşti (copt) însă deodată tu te răsuceşti şi dus îi crapu’

Iar el rămâne strigând „lua-te-ar dracu’” deşi-i plăcea cum

Străluceşti şi viaţa ta să aibă ar vrea ceea ce tu şi îi doreşti!

 

 

CA O MICĂ PATĂ DE CULOARE ADMIRÂNDU-ŞI TABLOUL

 

Nu ştiu dar simt că sunt o parte din ţesătura-ntunecată

Ce le-mpleteşte strâns pe toate

Într-o carpetă minunată dându-i minunii sens aparte

Căci doar o intuiesc în spate

Ca un tablou de intersecţii în armonie pastelată

Ce se întinde hăt departe

Şi-i harta cea mai complicată a lumii sparte

Dinainte de a fi spartă

 

Ci o admir precum corsarul privind comoara dezgropată

Căci am venit dinspre-ntuneric şi-s gata să revin la el

Cu bucurie că Mandala mi-a revelat al ei Pastel!

 

 

CEL MAI MULT ÎMI PLACE IDEEA ASTA: ASPIRAŢIA

 

Am văzut corbi şi cimpanzei folosind instrumente ca noi

Ştiinţa nu-mi pare în esenţă chiar foarte îndepărtată de ei

Tot un fel de cale deşteaptă spre o viaţă mai îmbelşugată

Despre tehnică nu vorbesc sunt păianjeni care mă uluiesc

N-am să pomenesc pe larg reproducerea & supravieţuirea

Iubirea dintre mascul şi femelă sau la atâţia pui îngrijirea!

 

Ci până la urmă ca altoi nu suntem un rezultat prea de soi

Având în vedere că am devenit specialişti în ceea ce piere

N-a crescut niciodată Natura la sânul său lăcomia sau ura

A venit specia noastră să deschidă vieţii sumbră fereastră!

 

Doar sufletul în ascensiune este pentru mine reala minune

Cu propulsându-l aspiraţia ca un soare mereu ridicându-se

La orizontul fiinţei doritoare de-a contemplării sărbătoare!

 

 

ELEGIE CARE CADE PE MINE DE LA MARE ALTITUDINE

 

Umbra se scurge dintr-o pereche de pantofi scâlciaţi

De data asta nu atinge pământul ci dispare scânteietoare

Se-ntoarce spre naşterea sa ca un îndrăzneţ răzleţ fulg de nea

Şi rămâne în zăpada nepieritoare a frunţilor visătoare ce se ridică

Din zloata noastră cea zilnică

Uneori aud şi eu a ei chemare ca o ninsoare inversă poate c-ar trebui

Să lăsăm naturii grija celor care curg

Ocupându-ne de drumurile inverse către sufletul nostru tot mai ciuruit

Ca o navă aeriană din care oamenii pe cer se scurg.

 

 

sfârșit

Liviu Uleia – Poezie 2017: ORIZONTURI ANIMALIERE

ac3f2b21e3246b6191b289d8f81ef0c8--latino-art-skeleton-art

 

CA UN ŞOARECE CHIŢĂIND ÎN UŞA VECEULUI LA POARTA INFINITULUI

 

Cu ochiul meschin la toaletă văd moartea-mi discretă şi totuşi mă simt parte

A unui destin cu totul aparte

Care sare precum picătura dintr-o chiuvetă apoi dispare într-un şuvoi trecând

Bariera concretă a universului văzut de noi

Îmi spun atunci cu mirare şi admiraţie că se poate să fiu şi altceva decât copilul

Îmbătrânit măcar pe jumătate şi-mi zic „Da nene! Uite!

Sunt pregătit oricând pentru obştescu-mi mierlit după o viaţă de căcăcioase fapte

Fiindcă trag apa şi rămân aspiraţii ce cu infinitul pot fi comparate!

 

 

DES-CÂNTEC DESPRE TRECERE

 

În cel mai bun caz când mă voi duce

Vor fi nişte lacrimi şi poate o cruce

O să mă-ndrept spre cer ca Gagarin

Măcar eu nu râd urât precum Stalin

În timp ce o lume din cauza-mi plânge

Ci doar cânt zâmbind printre gesturi nătânge!

 

 

DE PE SCAUN SPRE PIAŢĂ DE PARCĂ AR FI FOST UNIVERSUL

 

Admiram primitorul răsărit cu porniri dezinteresate

Femei emoţionate în halate albe apretate aproape-au venit

Spuneau agitate arătând departe spre colega lor scoasă din canal

Că-i ziceau Thanatos prea era posacă şi uite-a murit căzând într-o groapă

M-am gândit c-a fost cum s-a pregătit şi-atunci pentru mine şi lume-am zâmbit:

Aveam traista goală şi-o sete deplină dar tocmai primisem deloc plănuit bani de cheltuit!

 

 

SĂ NU MAI SPUNĂ NIMENI VREODATĂ CĂ POEZIA-I ARTĂ COMPLICATĂ

 

Folosesc rar metafore dar măcar o fac în mod clar pentru orice contemporan

Ne împărţim în două categorii: cei mai mulţi sunt crenvurşti iar unii cârnaţi de mistreţ

Eu am la origine sălbăticiunea vânată ce liber aleargă prin codrii întunecaţi grohăind suveran

Ceilalţi – numai observ fără dispreţ – sunt făcuţi din porcul cel cuminţel ori de-a dreptul falsificaţi

În comparaţie cu porcii domestici dacă o minune mi-ar reda originea aş putea chiar sfâşia vânătorul mişel

Însă obişnuiesc doar să duhnesc revoltat devorat uneori în compania ţuicii de prune şi visând la vremuri mai bune!

 

 

NIMIC MAI SIMPLU DECÂT SĂ-ŢI URMEZI VISELE COPILĂRIEI

 

Vă spun sigur că niciun copil nu visează să devină adult corupt

Cinic sau plictisit birocrat blazat lucrător meschin alcoolic drogat strivit

Şi ce dacă puţini ajung astronauţi sau vedete când poţi pune afiş cu tine pe al vieţii

Perete

Din cuibul conştiinţei se deschid aripile fără margini ale tuturor zborurilor posibile

Dincolo de afişări

De aceea e minunat să rămâi aviator al visului copilăresc survolând orizontul vieţii

Petrecând cu sucul ei ca ambrozia

Prin lume dar niciodată bând singur între pereţi ci deschis către toate precum Visul

Este astfel încât nici sufletul nu-ţi devine adult corupt…

 

 

ÎN COŞMARURI & REVERII FAMILIAR CU TOATE CA UN COPIL AL LOR

 

Mă gândeam că-i măreţ de frumos să te simţi înăuntru a tot ce percepi

Dar vine unu’ şi zice păi rămâi acolo la dracu şi nu mai deranja

Gândindu-se mai degrabă la tine în cunoscuta poziţie fetală

Că multă lume nu te vrea în interiorul tuturor celora

Deşi tu doreşti doar să contempli bucuros

Din miez de fruct de-atom sau om

Dar bucuria ta graţioasă

Pare multora străină

Şi dubioasă!

 

 

LUMINIŞUL COSMOSULUI

 

Eram Rege-Copil peste Univers şi pierind am lăsat după mine doi gemeni prinţi

Unul al beznei celălalt radiind cătându-se rătăciţi până s-au regăsit dezamăgiţi

Căci îndelungă le-a fost căutarea dar au descoperit doar o lume de zăpăciţi

Tot oscilantă între întuneric şi lumină dar mai ales fără regi-copii părinţi

Acum prinţii umblă pe urmele fostului rege dornici să i se asemene

Ca nişte puştani fugind de la masa mare şi făţarnică a maturilor

Spre a se-ntinde în iarba Luminişului din sânul Universului.

 

 

sfârșit