Netipărit: Liviu Uleia – Din tainele emoției universale

5136717_web1_TMT-La-Palma

1

Marea taină a Universului Emotiv

 

Nu e nicio taină dar în acest fel pot ironiza toate titlurile pretențioase

Eu nu fac nimic altceva decât să ridic ceea ce este călcat in picioare

Emoția lumii întregi redusă la câteva judecăți risipite în documentare

Acceptăm că totul are electroni şi totuşi îi refuzăm totului chiar emoția

Cine suntem noi să întruchipăm şi mai ales să monopolizăm emoția creației?

 

Vă spun eu: ne-am atribuit emoția pentru că ne smiorcăim cel mai bine!

Iar o emoție diferită de smiorcăielile noastre nici nu ne mai imaginăm!

Orice gospodină va fi de acord că e posibil ca florile să fie sentimentale

Dar niciun savant nu va accepta că o emoție cosmică străbate tot ce este

Şi că nu vom ajunge la ea decât simțind într-un fel anume ce nu iese-n teste!

*

2

Sindromul infirmității umane emotive

 

Omul a ajuns la concluzia că nu putem simți cu întreaga noastră ființă

Ci numai din părți şi având cunoştință de-adrenalină sau de dopamină

Ce ne facem atunci cu vibrația dintre oameni şi pietre vin eu şi întreb

Şi vă sigur că nu sunt hoț de pietricele prețioase nici vreun litoterapeut

Doar că odată am simțit ceva inuman şi deosebit între mine şi-o piatră!

 

Chiar atunci când acceptăm că pietrele simt le atribuim simțirea noastră

Am putea găuri particule inimaginabil de infinitezimale şi nu le-am simți

Ceea ce simte omul față de o gaură rămâne bine stabilit şi universal valabil

Pătrunderea omului în peşteră e la fel de barbară precum cea-n marele mister

Infirmitatea emotivă umană nu se va lecui decât lepădând omeneasca ta haină!

*

3

Incendiind această cameră fengshui

 

Adevărul e simplu: n-ai să vezi niciun colț al Universului lipsit de Emoție

Nu mă interesează dacă şi Cosmosul are hormonii săi eu văd doar rezultatul

Intensa energie a tot ce ne cuprinde şi respirația de îndrăgostit a Cosmosului

Dar nu am să cad în capcana căutării de trăsături omeneşti la scară cosmică

E destulă megalomanie aici pe Pământ eu emoția hăului doar vreau să o simt!

 

Strămoşii noştri cu puterea lor de a plonja în neant sunt azi ridiculizați

Pe oamenii înaintați îi reprezintă casa fengshui dolarul maşina pistolul

Ființa umană civilizată e reprezentată de forme şi mecanisme concrete

Nu te mai poate reprezenta rătăcirea şi plutirea mistică sub cerul liber

Ceva concret trebuie sa te reprezinte şi să fie ceva clar pentru toți!  

*

4

Mărturisirea unui sclav al beției stelare

 

Întreaga lume a oamenilor vrea să te îngenuncheze şi să te înrobească

Dacă nu accepți sclavia omului de rând te va aştepta cea a excepțiilor

Puterea de a înrobi a oamenilor te poate face să te închini şi ție însuți

Chiar dacă oamenii nu te îngenunchează au grijă de asta conceptele lor

Îngenunchindu-te în fața măreției naturii a furiei mării a întregii creații.

 

În genunchi muritorule păcătosule sf. Papa curvo tu ce vei fi decapitat

Un lanț de-ngenuncheri va fi viața fiecărui copil ce intră-n rândul lumii.

Dar iată că dezrobitul uman intră pur şi simplu în rândul sferelor cereşti!

Când ajungi să bei să dansezi şi să cânți odată cu stelele ai scăpat de robie!

Totuşi cu siguranță oamenii te vor numi sclav al beției cum şi mie îmi spun!

*

5

Lipsa de educație care îmi place

 

Oare de ce cel mai mare inamic al firii noastre pare a fi educația?

Dar cine oare vrea să-şi educe urmaşii să se deschidă ca o floare?

Parcă dintotdeauna ne-au preocupat numai diferite tehnici de-apărare

Subtilitatea cea mai mare şi ignoranța se întâlnesc mereu în închistare

Iar ce percepem ca iubire rămâne doar o umbră a emoției universale.

*

6

Când e vorba de voci providențiale

 

Unora li se spune continuă să crezi să nu te îndoieşti să muncești să te rogi

Altora să iubească sau să urască după caz să nu lase să se stingă sentimente

Mie o voce din hău mi-a spus să mai beu câte un pic şi să tot joc jocul meu

Dar în acest timp să continui a urmări lumea atent pe sub boruri şi fără mirare

Ţintind bine spre a nimeri-ntr-un final cu pălăria drept în cuierul de la intrare.

*

7

Mică socoteală universală

 

Voi face o asociație pe care o va înțelege fără greutate oricine

Să ne imaginăm că esența lumii e aur de foarte mare puritate

Iar noi suntem biete tinichele cu doar un strop de aur în ele

Şi-acum să ne gândim că aurul este chiar emoția universală

Punându-ne pe noi pe-o coală imaginară… Câtă hârtie goală!

*

8

Pe autostrada valahă spre soare

 

Am plecat în zori fugind dintre două clipe dubios sclipitoare

Şi decis să termin odată drumul meu din Valahia către Soare

Mai întâi mi-au făcut cu mâna câțiva murdari şi veseli copii

Cei mai curați dormeau încă lângă cenuşiile lor lucitoare cutii

Apoi m-au salutat câteva comuniste mumii cu trecutul rânjind

Ieşeau să-şi plimbe în grup ale amintirilor încruntate reci fudulii

Am strigat că merg să beau hidromel cu victimele lor din puşcării

Mai departe dinspre benzinării tineri în ritmuri turceşti hohoteau

Dar pe măsură ce înaintam veselia valahă generală se transforma

În susur tot mai molcom mai cumine mai adânc şi mai liniştitor

Semănând a zâmbetul unchiului chefliu la propria înmormânare

Nimeni nu mai striga acum şi se aşternuse o linişte foarte mare

Am spus atunci întregii Valahii uite aşa vei ajunge înfloritoare

Dacă valahii vor înceta mereu a striga căci ăsta este defect mare

Strigatul dăunează la concentrare şi de aceea Valahia probleme are

Nu e vorba de fapte ci doar de faptul că nu ascultăm ale vieții şoapte

Viața şopteşte fiindcă dacă ar striga tunetul ei ne-ar strivi deci linişte

Am încheiat iar în urma mea Ţara Valahă recunoscătoare-mi zâmbea

În timp ce sub ea un tunel ce se termina cu un capăt de jad îmbietor

şi calm se ivea…

 

Au urmat apoi câteva țări morocănoase şi de-a dreptul plictisitoare

Ungaria Austria Germania Franța toate la fel de dubios sclipitoare

Ceea ce mai departe ca un piston cu vin spumos valah mă împingea

Ştiam din vechime că înainte de Soare mai este Ţara Hyperboreeană

Adică ceva aproape aerian cum chiar în acele momente eu simțeam

Şi-ntr-adevăr fulgerător am străbătut fantastice întinderi hyperboreene

Eram înconjurat de chipuri zâmbitoare printre luciri şi de gheață pahare

Doar când să plec cineva mai trist mi-a zâmbit un bărbat pe-acolo rătăcit

Era Jerry Lewis din Visul American s-a apropiat timid şi eu i-am şoptit:

Vezi băăă Glumă Americane ai vrut pe Lună eu merg drept spre Soare!

… Apoi de pe culmea extazului m-am prăbuşit dar înainte să cad o clipă

Am zărit

Cum ca un ochi subtil şi hipnotic de jos mi-a clipit tunelul de jad mai sus

Pomenit.

*

9

O altă viziune asupra Universului

Uneori văd cosmosul ca pe o pereche de picioare frumoase
Doi craci de femeie îmbrăcaţi în fini ciorapi de vagă matase
Acolo străluceşte ca o bobiţă planeta noastra cu mine pe ea
Şi simt că la vălurita ţesătură iau parte si eu cu tandreţe aşa
Iar atunci viaţa nu imi mai pare o înlănţuire ci o împletitură
Uite aşa imi place mie să trăiesc împletindu-mă nu înlănţuindu-mă!

*

10

Noi de ce?
Când ne naştem ştim de toate: hrană, caca şi chiar sex
Dar nimica despre moarte… Niciun strop de interes…
Copilaşul când adoarme se gândeşte la trezire,
Însă când se face mare are gânduri de murire!
Astrul chiar ce tragic moare în al nostru univers
Nicio clipă gânduri n-are despre moartea fără sens…
Eu de ce n-aş fi ca ele, tot o stea inconştientă,
Iară voi ca nişte stele cu purtarea lor dementă?

*

11

Urcând la bietele mele ceruri

 

Am urcat în vis printre pereţi de lume şi-am ajuns până sus
Acolo m-au întâmpinat imagini murale cu aspect sacrosanct

Lumini şi icoane mandale pace şi un extaz profund şi marcant
Dar dincolo de ele era ceva aproape metalic şi albastru închis

Şi-o apăsare ce m-a strivit după ce mai întâi m-a sechestrat!
Se pare că există un teritoriu care celor vii nu le e permis…

Decât dacă-i vorba, desigur, de albastru închis.

8

12

Geometria noastră nu este şi a lor!



Omul e robul geometriei şi suferă când cercurile nu se suprapun

În căutarea euritmiei el crede că-i aproape de ritmul cel mai bun

Dar e de ajuns un pic de cer înnorat şi oamenii uită dansul stelar

A înţelege acest vechi mister ciudat e mult mai complicat, măi, om hilar!

*

13

Încă o întrebare stelară

 

Omul s-ar părea că ştie totul despre inerţie

Şi atunci mă-ntreb cum oare sub planete rotitoare

Numai omul cu prostia nu văd bine inerţia?

Sentimente distructive şi purtări distrugătoare

Chiar de li se ştie sensul şi urmarea zdrobitoare

Supravieţuiesc în oameni ca şi-a trenului mişcare!

Eu de ce n-aş sta deodată?! Să privesc spre bolta lată

Lăsând viaţa cea bogată să mă invadeze toată…

*

14

Mesaj din casa cosmopolită

 

Allah când priveşte la tine dintre stâlpii de foc din cerescul balcon

Râde de orice conducător de vezi bine şi tu pentru el eşti un somon

Tot aşa cum apa curge spre tine pe scara purităţii nu păşeşte ca noi

Va trebui să înoţi ca mine străine înfruntând curentul peşte-n şuvoi

Căci asemenea astrelor împrăştiate pe cer şi eu stau la acelaşi parter

Şi vreau înapoi la izvor de eter.

 

sfârșit

CUVINȚEL PENTRU POPULAȚIA DE PE INSULELE DE HÂRTIE LUCIOASĂ

'Do you remember those idiots who told us we'd never escape prison? Haha!'

Constat că forța distructivă a cuvântului este în continuare teribil de subestimată. Dar acest atom poate elibera o energie comparabilă cu cea nucleară. Milioanele de victime ale secolului XX sunt consecință a unor discursuri, cel comunist fiind cea dintâi lecție morbidă la nivel de masă despre efectele unei fițuici. Înainte fuseseră discursul religios și cel patriotic ori naționalist, dar Marx a inventat bomba atomică verbală cu efect continental imediat. Iar ideologii-minune globale care să fascineze la fel de morbid se pot ivi oricând, că urechile sunt la fel de idiot deschise, nu s-a deșteptat lumea peste noapte!

Până una-alta, oratorii își fac mâna pe experimente de mai mică anvergură. Iar de obicei reacția nu se lasă așteptată în urma unui discurs convingător, oricât ar fi de aberant, apare răspunsul de veche obârșie și mare concentrație a ignoranței: ”Bine le zice!” Fiindcă oricât de promiscuu ar fi conținutul profund al unui șir de fraze, dacă la capătul lui se întrezărește un soare de vacanță tropicală, omul vulgar va reacționa cu entuziasm… Promisiunea din cuvânt are cea mai mare putere, mai ales că ea nu poate fi combătută decât cu o altă promisiune din cuvânt!

Iar cuvântul sceptic, adânc, inteligent-amar sau chiar plin de umor tranșant nu va avea nicio șansă la popularitate; și prin urmare nici un mod de viață care să-i corespundă nu vom vedea prea repede răspândindu-se pe planetă. Rămân doar refugii pentru asta, tot insule tropicale, doar că ele există deja, însă din păcate sunt în mare parte pur mentale și pe deasupra lor adie deseori briza melancolică. Dar mai bine așa, decât să fiu privit ca idiot pe o insulă de hârtie lucioasă!

CUM ERA PRIMUL MIROS DIN COSMOS…

large_226d55c55222bd2fda0f5ee37ba9f3cc5eab6d22

Asta mă interesa pe mine aseară înainte să adorm. Sunt sigur că mulți oameni se culcă frământați de griji pentru ziua lor următoare, poate chiar a altora sau, în cazuri foarte rare, îngrijorați de soarta societății. Și pe mine mă frământă această soartă, însă ei i se dedică oricum atât coșmarurile mele nocturne cât și o groază de constatări diurne! La ce bun să-mi bat capul în plus?! Geniale de-ar fi soluțiile mele sociale și tot nu ar avea succes în aceste vremuri de pragmatism feroce. Prefer să visez, scriu, gândesc cu fața mai ales către viitorul îndepărtat.

Dar iată că și trecutul de foarte departe mă interesează… Probabil că întâia dată în Univers mirosea a un fel de pârț. Totuși mi-ar plăcea să cunosc mirosul dintâi. Poate mi-ar dezvălui ceva simbolic și impresionant pentru simțul meu artistic. Lumea e tot mai puțin interesată de asta. Chiar și revelația dimensiunii cuantice, care era aproape filozofică, a devenit știință strict aplicată. Numai aplicațiile obsedează acum cunoașterea. Și banii, gloria pe care ele le pot aduce. Orizontul simbolic, visarea sunt date uitării. Și ăia legați de CERN visează parale in ultimă instanță.

De la premiul Nobel până la inovații de miliarde în monedă forte, este vânat câștigul și numai cunoscătorii istoriei civilizației pot spune cât de tare dăunează asta cunoașterii! Un om obsedat de câștig va avea imaginația înhibată, visele sale nu mai pot fi inspirate precum ale pionierilor care trăiau liberi în lumea lor de visare creatoare unde primeau chei și soluții ca prin minune, doar dormind senini. La fel și individul ordinar, de unde să găsească el trepte pe care să pună piciorul spre soarele său interior, dacă întreaga suprastructură mugește în urma banilor?!?

 

(Foto: Andrew Hunt, „Cloud city”)

Liviu Uleia – Teatru: YIN, YANG & Co – O piesă-n cinci scene

f7dd106070152baf3bb41546c1e6a3fd6dfdd4d2ee42f0f6ff91ab506720dbbc

Personaje:

El (Tînărul căsătorit)

Ea (Tînăra căsătorită)

Obst (Mamoşul, Tatăl si Mama)

Pres (Preşedintele ţării, Yoghinul)

 

Decor:

O cameră, în mijlocul căreia se află o scîndura de trei metri de-a curmezișul unui butoi culcat. La doi paşi în faţa balansoarului, cu spatele spre public, un televizor. În loc de pereţi, pe laturi, fîşii de nylon. În spate, în mijlocul peretelui alb, o ușă albă care are drept vizor un hublou. Prin cameră sunt răspîndite perne multicolore.

 

Scena 1

Semi-întuneric. Se aude soneria stridentă a unui ceas deşteptător. Intră Ea, în halat, şi aprinde lumina tragînd de o funie ce coboară din tavan. Urmează El, în maiou,  încheindu-şi pantalonii. Ea opreşte ceasul şi ridică o telecomandă mare de pe podea. Se aşază amîndoi la câte un capăt al balansoarului, privindu-se drăgăstos, apoi Ea deschide televizorul. După un semnal muzical prelungit, încep să se audă împușcături şi explozii înnăbuşite.

Ea: Vorbeşte preşedintele.

Pres (voce seacă, liniară): Stimaţi concetăţeni, după cum vă daţi poate seama, mă aflu chiar în zona conflictuală de la graniță… Bubuiturile nu mai încetează, iar toate tratativele noastre au eşuat… În această atmosferă, după îndelungi dezbateri cu Consiliul de Apărare, am luat decizia de a riposta, conform celor mai civilizate norme. (oftează) Sunt pur şi simplu buimăcit de cursul acestor evenimente… Aşadar, la război! Vom păstra legătura în permanenţă, din zece în zece minute. (Ea pune ceasul să sune)…Şi, mai ales în aceste clipe, nu uitaţi: “All you need is love!” (se aud primele acorduri ale cantecului)

Ea (opreşte televizorul oftînd mulţumită şi mîngîindu-şi burta în timp ce el dă o fugă pînă în camera lor, întorcîndu-se cu o bîtă de lemn, gata de război): Previziunile mele s-au împlinit; într-un fel ciudat, mă simt satisfacută. Cum îmi spunea străbunica (imitînd o ţărancă bătrînă): “tu, maică, poa’ să vină toate nenorocirili, mergi înainte cu ali tale!”

El (ameninţînd-o tandru cu arătătorul): Simt eu că-mi pregătesti ceva! (Se aud bătăi puternice la intrare; El se duce spre usă, strigînd): Imediat, imediat!… Cine e?

Obs (urlînd): Mamoşul!!

El (spre Ea): Nu înţeleg.

Ea (alintîndu-se, aratînd spre burtă): Poate acolo n-am încă nimic, dar… (arată spre cap) am aici!… Am chemat un obstetrician, nu vreau sa fiu luată pe nepregătite.

El (nemulţumit de explicaţie, deschide usa larg cu bîta în mîna, bîtă pe care Obs o dă deoparte plictisit): Bine ai venit, doctore!

Obs (lasînd jos geanta sa mare, zornăind metalic): Vă rog! (modest) Mamoş.

El: (către public, dar privind în sus) Mamoş: Varianta masculina a moaşei, profesionist al naşterii, asistent al aducerii copiilor pe lume… (iluminat) Cum ar fi curvul, pentru curvă. (întorcîndu-se) Dar te cunosc! (căutînd în memorie)… Reparai ceasuri! Pe strada…

Obs : O, nu, îmi pare rău… Înainte am fost pe submarin! (cu aceeaşi modestie) Sunt doar un bătrîn lup de mare.

Ea : Nu ştiam! Interesant… Şi ai torpilat, ai ucis oameni? (El începe să lovească cu bîta în aer, antrenîndu-se)

Obs : Puţin,… de cîteva ori.

Ea : (spre public, la fel ca El mai devreme) Lup de mare: profesionist al navigaţiei pe mări, dar şi oceane. Varianta feminina: lupă de mare. (către Obs) Ai cunoscut, desigur, ura, lipsa de compasiune…

Obs : Cîte un pic din fiecare.

El : Domnule, nu fi modest… Pofteşte (îl invită să se aşeze pe o pernă, cu faţa la leagăn)… Uite… şi noi ne scufundăm! (Începe să se legene cu Ea) Sus, jos, sus, jos… (Ea fredonează “yellow submarine”)

Ea (oprind leagănul, se ridică, lăsîndu-l să cadă cu El): Prostii!… (duce dosul palmei la frunte) Suntem nefericiţi! Prea nenorociţi ca sa facem faţă realităţii, ne refugiem în infantilism!

El: Ne prostim, ne copilărim, nu luăm viaţa în serios, nu ne asumăm responsabilităţi, nu ne gîndim la viitor, suntem aerieni, neadaptaţi, neproductivi, ne… (Ea îl întrerupe cu un gest ferm)

Ea (ţintuindu-l pe Obs): Lupule, nu te condamn, dacă nu vrei sa mă asculţi… (spre El) să ne asculte… (eroic, catre Obs, trîntindu-se pe podea, cu picioarele desfăcute) Fă-ţi meseria dumitale; în fond, n-ai nici o altă obligaţie.

Obs : O, dar să stiţi, înţeleg perfect.

Ea : Mă îndoiesc.

Obs : Am întîlnit mulţi tineri cu probleme.

El (fandînd cu bîta): Pe noi nu ne înţelegi!

Obs : Am cunoscut şi eu nefericirea!… M-am născut intr-o societate bolnavă, dezmembrata… (El şi Ea se indreapta apatici spre balansoar, încălecîndu-l; se vor balansa cît va dura monologul lui Obs, oprindu-se ca impietriţi la sfîrşitul fiecarei propoziţii) Părinţii, rudele şi vecinii nu mai aveau în comun decît comunismul…(după un moment de reflexie) Și sexul…Se destrăbalau ca șobolanii:  vecine cu vecini… Veri cu verișoare… Subalterni cu superiori… Secretari de partid cu toată lumea…Atunci să vă fi văzut! Regulaţi de realitate, cum am fost io… Fiul ilegitim al unui activist politic comunist!… Copilărind prin case de copii. Cunoscînd numai iubirea,…  numai iubirea… anală! Da, dragostea de poponeţ, de care nu aveam să scap nici în Academia de Marină, nici pe mări şi oceane, nici în surghiun, în exil, în NATO, pe submarinul atomic! … Sclav maniac al plăcerii dosnice! (holbînd ochii) Pirat poponaut dezesperat! Corsar curist fără de hodină! (se îndreaptă furibund, cu mîinile impreunate, spre El, care coboară şi se ascunde după Ea) Fiţi pe pace. M-am lecuit. Întoarcerea în România m-a vindecat. Acum nu mă mai interesează decît păsăricile. (spre Ea, liniştitor) Strict profesional, nu mă înţelegeţi greşit… Să lăsăm trecutul. (devine melancolic, apoi,  arătînd spre bîtă, întreabă sec) Mai ai?

El : Avem colecţie.

Obs : Poţi să-mi împrumuţi şi mie una?… La urma urmelor, e război. (El se duce să-i aducă o bîtă) Vă mulţumesc că m-aţi ascultat. (către Ea) Spuneţi, dar, ce vă roade?

Ea (ridicîndu-se de pe podea, pedantă): Să mă explic:… noi suntem fericiţi, de fapt, dar am devenit nişte biete victime ale propriei noastre fericiri… E prea reuşită, poate chiar perfectă! De aceea nu ne putem bucura de ea… (cu un ton vulgar) E ca o lume plină numa’ de merţane, care sunt toate ale noastre!… Iertaţi ieşirea… Nici o piedică, nici o oprelişte nu stă în calea fericirii noastre, ca să-i cunoaştem astfel mîngîierea!… (patetică)… Aceasta este drama noastră! (spre El, care intră cu doua bîte) Spune-i şi tu!

El : Ajută-ne! Ai cunoscut vitregia, durerea, ura, intriga şi războiul!

Obs (luînd o bîtă şi încercînd-o în aer): Vă ajut! Vă voi fi de ajutor cu cea mai mare plăcere… Dar vă avertizez că nu veţi avea nicio satisfacţie reală pînă cînd nu o să vă urîţi total. Nu numai între voi, dar şi fiecare în parte pe el însuşi! (încruntîndu-se) Si vorbesc de ură, nene!… Crudă, absolută, necruţătoare!

Ea : Suntem gata să ne duşmănim de moarte! (spre El, scuzîndu-şi elanul) Iartă-mă… Trebuie…

El (scurtînd dîrz): Numai să nu dureze prea mult! Pe mine mă poate plictisi şi dușmănia cea mai aprigă.

Ea : În ceea ce mă priveste, jur! Voi fi scurtă!… Jur!

Obs : Oricum, nu vă grăbiţi! Sunt cîţiva paşi importanţi care vă despart încă de duşmănie. Iar primul dintre ei şi cel mai important este (holbează ochii, macabru)… indiferența totală! …Începînd chiar de acum. (îl loveşte uşor cu bîta pe  spate pe El, oprindu-i protestele mute, cu degetul la buze) Să nu uităm… Indiferenţa! (o loveşte şi pe Ea, peste fese) Indiferenţi, în numele iubirii! (spre El) Spune-mi, ce contează cel mai mult pentru tine?

El (buimac): Habar n-am.

Obs (încurajator, aratînd spre Ea): Poate… Ea?

El : Ea?!… Nu înseamnă nimic pentru mine.

Obs: Nu o iubeşti?

El : Ba da! (cu dispreţ) Dar acum mă lasă rece, mi-e indiferent!

Ea (aplaudînd): Excelent!

Obs (nemulţumit): Ba nu! Nu e bine de loc! Ăsta e circ curat! Panaramă!… Nu simt nici un pic de pasiune. Nici o urmă de fior…Unde e firescul, omenescul din voi? Indiferenţa trebuie simţită prin toţi porii, pînă în adîncul sufletului, pînă la extaz! (extatic) Ea e zeiţa, salvarea, esenţa şi lumina!(Din partea opusă camerei cu bîte, începe să se audă, din ce în ce mai prelungă şi mai acută, incantaţia “Aum”. Ea ascultă extaziată; El ezită, cercetînd efectul  incantaţiei asupra lui Obs)

Obs (dezgustat): Ce e asta?

Ea (vrăjită): E vecinul nostru, maestrul nostru spiritual. (foarte serioasă) Poate trece prin pereţi!

El : Filozofia lui a cimentat fericirea noastră. (către Ea) Arată-i! (Ea se năpusteşte în cealaltă cameră şi se întoarce cu un capac de W.C., pe care este pictat în alb şi negru simbolul yin-yang)… Explică-i!

Obs : Nu-i nevoie, înteleg!

Ea (încîntată): Cunoşti semnul?

Obs : Da, e un simbol Kung-fu.

Ea (mîngîind capacul): Acest semn este prezent pretutindeni în viaţa noastră, ca apa si ca aerul… (incantatiile yoghinului au ajuns acum la paroxism)

Obs : Pe mine mă enervează… (Aproape ţipînd la El) Fă-l să înceteze! (El ridică bîta şi se repede printre fîşiile de plastic, în camera vecinului, ale cărui gemete de durere se vor auzi numai pentru cîteva secunde, urmate de linişte mormîntală)

Ea (glacială): Datorită lui iubirea noastră a ajuns una cu universul. (prăbuşindu-se, lăsînd capacul de W.C. să-i cadă) Ceea ce ne face atît de nefericiţi. (spre Obs, disperată) Numai tu ne mai poţi salva!!!

Obs (mîngîind-o pe creştet, în timp ce El intră vesel): Cu puţină indiferenţă pentru început, totul se va rezolva! (semn către El, invitîndu-l s-o consoleze)

El : Îi trece!

Ea (ridicîndu-se ca şi cum nimic nu s-a întîmplat): Nu poate să-mi fie decît indiferent.

Obs (frecîndu-şi palmele): Bravo, felicitări! Primii paşi ai primului pas au şi fost făcuți. Primul mare pas precedînd paşii mai mici urmează paşilor mai mari dinaintea ultimului pas. Fără aceşti paşi nu putem vorbi de marele pas… (spre El şi Ea, nelămuriţi) Vedeţi,… voi trăiţi în epoca vitezei superluminice, puteţi obţine orice în cîteva clipe. Aveţi mentalitate de foton.  Gîndul vostru e mai rapid ca spermatozoidul şi unda nucleară. Profitaţi de asta!(mirat deodată, spre Ea) Dar nu porţi şi tu bîtă? (Ea, iluminată, fuge dincolo şi se întoarce cu propria bîta. Obs îi ia pe fiecare de după umeri şi privind “în zare” reia exaltat) S-a consumat, prin urmare, prima parte a… (crîncen) dramei voastre preafericite!… (proiectînd cu o mînă literele mari, ca de firma luminoasă) Indiferența!(deasupra scenei cade un banner negru orizontal, pe care scrie “electric”, cu litere albe fosforescente “indiferenţă”; Obs continuă sec, privindu-şi ceasul) Trebuie să lipsesc un pic! (Se repede spre ieşire, oprindu-se la uşă; se întoarce spre ei, aruncînd bratele în lături, fericit) Spectacolul continuă!… Compania teatrală Yin, Yang&Co. şi reprezentaţia ei milenaristă, seculară, vă părăseşte cu sufletul la gură pentru doar o microsecundă! O super-mini-clipuliţă! (Iese, revenind imediat şi aruncîndu-i lui El un periscop de mînă) Pentru următorul act… (acelasi gest de proiectare în aer) Iscodirea!  (peste bannerul iniţial cade altul, cenuşiu, de marime identică, pe care scrie “iscodire”) Spionarea reciprocă… De acum încolo, vă jur, totul va veni de la sine. O data ce-aţi ajuns la indiferenţă, calea tuturor vitregiilor vă este deschisă. Lăsaţi urii porţile deschise!… Oferiţi-vă lumii clevetitoare, iscoditoare şi dăunatoare… Intriganţilor, opozanţilor, perturbanţilor, părinţilor…

Ea (întrerupîndu-l stînjenită): Din păcate, noi nu avem părinţi…

Obs : O, nu se poate! Sunt capitali!… (gîndindu-se puţin) Găsim la vecini.

Ea : Dar sunt toţi aşa de drăguţi!

El (bătînd cu bîta în palma) Nici nu-i simţi.

Obs (arătînd spre periscop): Voi spionaţi-vă! Se rezolvă cu părinţii. (luîndu-i iar după umeri). Romeo şi Julieta?… Rahat!… Othelo?… Gunoi!… (Îi bate pe spate încurajator şi iese)

 

Scena 2

El și Ea rămîn cîteva zeci de secunde nemişcaţi, privind inexpresivi spre uşă; Obs nu revine dar sună ceasul care îi face să tresară. Ea ia telecomanda iar El ridică periscopul la ochi, aşezîndu-se pe leagăn şi urmărind-o pe Ea, încercînd să se propulseze pentru a o vedea mai bine. El o va privi prin periscop pînă la sfîrşitul acestei scene. Printre fîşiile de plastic apare capul yoghinului, cu un turban din feşe pătate de sînge. Toti privesc fix televizorul. De data aceasta zgomotele luptei sunt mult mai intense şi mai apropiate.

 

Pres (la fel de sec): Dragi concetăţeni, sunt îngrijorat. Deşi replica noastră a fost cît se poate de civilizată, ni s-a răspuns îndoit sau poate chiar întreit… Nu pot să-mi alung stupoarea. Totuşi, am o veste bună. Deşi frontul inamic înaintează rapid, reuşim să ne retragem sincronic, într-o sincronizare pe care, fără să exagerez, mi-aş putea permite să o numesc de o armonie perfectă… Astăzi, mai mult decît oricînd altădată, este important pentru noi să nu uităm cuvintele: “To be or not to be!”

Ea (oprind televizorul şi punînd ceasul să sune): Acum ce facem?

El: Ne spionam reciproc, desigur. Carevasăzică…

Ea (cu solicitudine): Încercăm să ne descoperim defectele ascunse, netezind astfel drumul către ură…

El (dispreţuitor): Eu deja am terminat. Cu o singură ochire ţi-am zărit toate defectele ascunse.

Ea: Mie mi-a ajuns o străfulgerare a ochirii mele către ochirea ta… Eşti mîrşav, îndoielnic şi claustrofob, un  tabagic insolent lipsit de moderaţie.

El: Insuficienţa ta e inferioară propriei tale suficienţe şi mai mult decît suficient pentru mine… Căci (caută cuvintele, dar îl întrerup bătai puternice în uşă; se ridică, în timp ce năvăleşte Obs, cu masca Mamei într-un băţ, acoperindu-şi chipul; Mama e fardată violent)

Mama (cu brațele în lături): Am sosit, copii!

El ( cu braţele întinse): Mamă!

Ea : E-atît de tînără!

El (studiind-o): E foarte bună şi-aşa.

Mama (spre Obs, în timp ce înaintează amîndoi): Mama cui sunt eu de fapt? A lui sau a ei?

El : Nu ne-am gîndit… (găsind explicaţia) Îmi e indiferent.

Ea: Ce mai faci. (către El) Ne ştim de la supermarket! (spre Mama) Ce părere ai despre noi? Ca şi cuplu? Eşti mulţumită?

Obs (coborînd masca, aşa cum va face mereu cînd va vorbi în numele său) : Nu asta ne interesează acum.

Mama (aprobîndu-l pe Obs, către Ea): Ca Mamă, mă simt datoare să te avertizez. (arătîndu-l acuzator pe El) Trăiești într-o cameră de gazare, împreună cu gazul letal!

El (Mamei) : Deşi mi-e indiferent, nu pot rezista tentaţiei de a te iscodi, în legătură cu cele spuse.

Ea (Mamei): Ştiu cît ţii la mine, dar…

Obs : Dar? (Arată cu coada ochiului spre El) Cuvintele mamei tale nu te pun pe gînduri?

Ea : Nu pot să neg că, observîndu-l mai cu mare atentie… (aprobată din cap de Obs şi de Mama) recent am detectat la El manifestări ale unui egoism bine mascat, pe care, datorită educaţiei mele pacifiste, dedicate cărţii şi comerţului, nu le-am sesizat pînă acum.

Mama (strigînd): Vezi că am dreptate!

El (înfuriat, spre Ea): Dacă îţi imaginezi că nu te-am observat cu atenţie, la rîndul meu, te înşeli ca de obicei, mînată de aroganța ta livrescă!

Obs : Şi mercantilă!

Mama (cavernos): Gaz letaaaal!

El (Ei) : Aroganţa ta înrădăcinată, (privind-o ucigător pe Mama) congeneră! (corectîndu-se) Congenitală!… Incurabilă pînă la noi studii genetice! (Sarcastic) Ce ne-ar putea dărui monştri şi mai hidoşi!

Mama (spre Ea) : Vei muri încet şi sigur în acest cuptor, (arătînd cu bîta spre fîşiile de plastic) ornamentat, atrăgător ca o ciupercă otrăvitoare.

Ea : Nu sunt o victimă… L-am spionat. (Mama pufneşte dispreţuitor)

Obs (arătînd spre Mama): Oricum, ea nu e obligată să-l mai suporte!

Mama : Are dreptate, vă las! (ironică) Spionează-l în linişte!

El : Data viitoare să vii cu tatăl meu! Fără tata, eu nu mai discut!

Mama : Ce sa spun, prăpăditul de taică-tu! (iese trîntind usa)

Ea (spre El): Cine e tata?!

El : Nu ştiu, treaba ei. (reintră Obs)

Obs (fericit că poate ajuta): Rezolvăm noi! Imediat ies şi eu, să văd ce pot face. Pînă atunci, daţi-mi voie să vă felicit. Actul iscodirii a decurs minunat şi extrem de rapid. (Se iau toţi trei după umeri şi fac împreună gestul de proiectare al Obstetricianului, El şi Ea spunînd o dată cu el:) Is-co-di-rea!! (Obs continuă vizionar) Cu oameni ca voi, sutele şi miile de conflicte, drame şi intrigi omeneşti, s-ar consuma în minute, chiar în secunde!… (profetic, cu glas tunător) Cîte nu ne-ar putea oferi apoi vieţile noastre golite, consumate dramatic într-un singur ceas şi rămase vide pentru totdeauna!… Ca o piscină personală uriaşă, minunată, gagici numai pentru tine, lux şi ţîţe, buci, potol, şampanie şi nici o grijă, cît de mică… (entuziasmat, ieşind) Trăiască viaţa golită!!!

 

Scena 3

 

Dupa ieşirea lui Obs entuziasmul lui El şi Ea scade; El aruncă periscopul; cu bîtele lăsate se privesc, se întorc spre leagăn dar dupa doi-trei pasi se răzgîndesc plictisiţi. Se aude soneria ceasului, prelung; cei trei rămîn însă nemişcaţi, cîteva secunde bune, privind fiecare în cîte o direcţie, transfiguraţi comic. Apoi se aşază degrabă toţi în faţa televizorului. Yoginul înaintează în spatele lor, aparent dezinteresat, dar imediat ce Ea apucă telecomanda, ridică  periscopul abandonat şi priveşte prin el spre televizor peste capetele celor doi.

 

Pres (distrus): Dragi concetăţeni, intenţiile noastre de conciliere şi armonie au fost trădate; indiferenţei la apelurile de pace i-au urmat perfide planuri de iscodire… Astfel am ajuns în paradoxala situaţie de a ne retrage mai încet decît suntem atacaţi. Atacul recent a fost atît de rapid încît noi ne aflăm cu mult în spatele frontului inamic!… De aici, din urmă, vă adresez un ultim îndemn la speranţă, eu însumi sperînd că poate şi voi, cei ce mă urmăriţi acum, sunteţi deja depăşiţi de front… Vom păstra legătura… (secretos, șoptit) exact cum am stabilit. (Ea pregăteşte ceasul)… Ce mai pot spune?… (Începe să recite cavernos) “The stars are dead; the animals will not look; We are left alone with our day, and the time is short and history to the defeated / May say “Vai!”… but cannot help or pardon.” (Yoghinul traduce extatic, către public. El ia telecomanda şi închide, oripilat, televizorul; cei trei au pe chipuri expresii oscilînd între stupoare şi dezgust)

Ea (îngrijorată, întinzîndu-i bîta yoghinului): Nu vrei una? E război.

Yogi : Nu atac, nu ma apăr. Nu înfricoşez, nu mi-e teamă… (Tresare, auzind bătăi puternice în uşă şi se ridică iute) Mă retrag… (rîzînd crispat) E destinul vostru… Hi, hi… Bătînd la uşă… (sare repede printre fîşiile de plastic, cînd El se ridică să deschidă; Yogi a şterpelit iarăşi periscopul)

El (circumspect): Cine e oare acolo?

Obs : Obstetricianul vostru! (El deschide bucuros; Obs intră dîndu-l deoparte, lăsînd geanta jos, păşînd puţin, rar, prin cameră şi mirosind cu distincţie; întreabă cu aerul unui specialist) Beţigase aromate?… Indiene?… Vecinul? (Ea aprobă din cap) Amuzant… (spre El) Sigur nu este o… halucinaţie? (spre Ea) Mă pricep un pic; viaţa pe un submarin e soră bună cu delirul. Geamănă. Examene psihologice foarte dure (prinzînd-o de mînă, asemenea yoghinului) Dacă vrei, te pot examina.

El (entuziasmat, apropiindu-se de cei doi): Examinează-ne pe amîndoi!… Spune-ne, ce mai urmează?

Ea (cu acelaşi entuziasm): Care va fi următorul act al dramei noastre?

Obs (profesionist, laconic): Trădarea! (cade al treilea banner, sîngeriu)

El (după cîteva clipe): Nu e prea repede? Deja am ajuns să ne trădăm?!

Obs (conciliant): Nu e obligatoriu să vă trădaţi reciproc!… E chiar mai recomandabil să fiţi trădaţi!

Ea : Dar de cine?

Obs : Puteţi găsi uşor pe cineva. Însă trebuie să fie om serios… Trădarea va trebui să vă afecteze foarte tare pe amîndoi, în mod egal, fără menajamente!

Ea (acceptînd optimistă): Mie îmi convine!… Deja mă simt puţin trădată… E incitant. (spre El) Tu ce crezi? Nu te tentează?

El : N-am nimic impotrivă… Totuşi, mi se pare aproape imposibil să fim trădaţi, atît timp cît absolut nimeni nu doreşte asta. (Se uită spre Obs aşteptînd confirmarea)

Obs (izbucnind) : Veti trăi ceva unic!!… O trădare perfect nedorită! Iar pe deasupra nu veţi risca nimic, fiind, la urma urmelor, autorii propriei trădări… (chicotind) Desigur, asta nu înseamnă că nu o să aveţi parte de suferinţă cu ghiotura! (Ea aplaudă, bucuroasă ca un copil)

El (zîmbind satisfăcut, dar sobru): Încă ne lipseşte ceea ce este cel mai important: trădătorul.

Obs (dînd din mînă liniştitor): El nu e decît o sculă.

El : Da, o sculă… (gînditor, spre Ea) Tatăl meu?

Ea : E foarte bun, e singurul care nu ştie nimic.

El : Abia aştept să-l cunosc! (îngrijorat brusc) Dacă nu se va încadra în profil?

Ea (ofensată, în timp ce Obs iese neobservat, tiptil): N-ai încredere în mama?! Ne va aduce trădătorul ideal! (cu emoţie admirativă) E atît de intriganta!… Necruţătoare şi ironică… Si foarte bărbatoasă, ai observat?… Ai zice că (e întreruptă de deschiderea bruscă a uşii, urmată de năvălirea lui Obs purtînd în dreptul  chipului  masca  tînărului Tată; în cealaltă mînă, masca Mamei)

El : Tată!

Ea : Cîtă inocenţă… E perfect!

Obs (spre Ea): Am spus destule! (calm, spre masca Tatalui) Încîntat!… Aceşti doi tineri aveau nevoie disperată de tatăl lor (se întoarce făcînd cu ochiul spre El şi Ea)

Mama (corectîndu-l pe Obs cu arătătorul către El): E numai tatăl lui!

Obs (sever): Atît avem, asta folosim! E bun pentru amîndoi. (spre Mama) Ceea ce e valabil şi pentru tine! Vei fi mama amîndurora! Noi încercăm să le asigurăm acestor tineri o viaţă normală, dramatică, o existenţă care să-i smulgă din starea aberantă de fericire continuă! Sursa nefericirii lor!

Tata : Din partea mea, nici măcar o problemă. (afectuos) Mie îmi sunt amindoi la fel de dragi!

Mama (orgolioasa): Şi mie!… În fond. (Se îndreaptă spre El şi Ea, pentru a-i îmbrăţişa; mînaţi de aceeaşi intenţie, Obs, măştile, El şi Ea se ciocnesc cu toţii în mijlocul camerei, rămînînd îmbraţisaţi haotic, statuar; Obs îi descîlceşte iritat)

Obs : Pierdem timpul!… Aţi uitat? Viata golită? (cu entuziasm) Pînă la fund! Bruderschaft!… Sa dăm totul peste cap. (bătînd o dată, energic, din palme) Să-i lăsăm pe Mama şi pe Tata, pentru cîteva secunde, să se cunoască mai bine! (făcînd cu ochiul spre El şi Ea, ca şi data trecută) Să-şi amintească minunatele clipe petrecute împreună… Maternitatea, paternitatea… (face iar cu ochiul)  Superbele momente ale concepţiei!… (Yogi apare brusc cu periscopul, printre fîşii, tîrîndu-se) Însă, va rog, viteză!

 

Ridicîndu-se rapid, Yogi iese, trăgîndu-i după sine pe El şi Ea; Obs se aşează în spatele butoiului manevrînd cele două măşti pe deasupra scîndurii: Mama şi Tata îşi întorc mai întîi spatele, apoi se reped unul spre celălalt, ca doi amanţi pasionali.

 

Mama : Simţi şi tu ceea ce simt eu?

Tata : Nu ştiu, dar dacă aş şti aş simţi.

Mama : Care va să zică, nu mă mai iubeşti!?

Tata : Credeam ca tu…

Mama : E timpul să luăm o decizie, după atîta timp!

Tata : Despărţirea noastră e iminentă.

Mama (tandră) : Acum că au trecut şi calmul şi furtuna, să trăim cîteva fracţiuni de secundă în armonie.

Yogi (de după fîşii, cu vocea preşedintelui): In aceste momente, mai mult ca oricînd, ar trebui să intonăm cu toţii silaba sacră: Auuuuuummmm!

Tata : Fracţiuni de pace pe care nimeni nu ni le poate lua. (Intră violent El şi Ea, tîrîndu-l pe Pres)

Obs (strigînd entuziasmat): Trădare!!!

El : Viermele se ascundea chiar la noi!

Ea : Nici că se putea mai nimerit.

Mama (nedumerită ca şi Tata): Nu înţeleg.

Obs (punînd piciorul pe Pres prăbuşit): Vă vom lămuri!… Cu blîndeţe şi calm!

Ea (nemaiputîndu-se abţine, dintr-o suflare): Jucăm cu toţii actul sublim al trădării! (luîndu-i pe El şi Obs de după umeri, şi îmbiindu-i s-o acompanieze în gestul lor ritual) Vă rog! (cu toţii, într-un glas) Tră-da-rea!

Tata : Atunci, e ca şi rezolvat! Noi doi ne-am trădat deja reciproc, urmează să vă trădăm imediat şi tocmai am fost trădaţi de voi… (arătînd incriminator spre Pres) şi de către el!

Mama (cu tragism): Suntem trădaţi de tot!

Tata : Suntem ca şi morţi, suntem… (caută cuvinte)

Obs : Exact! (cu entuziasm, spre El şi Ea) Iată un destin consumat într-un timp record! (spre Tata şi Mama) Scuzaţi-mi manifestarea de bucurie. Dar tocmai aţi închis cea mai veche rană a umanităţii (sobru) Vom păstra, desigur, un moment de reculegere.

 

Pleacă toţi capul, cu bîtele pe umeri şi dreapta la inima. Pres încearca sa-i  imite, de jos.

 

Scena 4

 

Obs îl tîrăşte pe Pres sub balansoar, punîndu-l pe unul dintre capete. Îl ridică apoi, aşezînduse pe cealaltă extremă.  Le face semn Ei si Lui să se apropie în tăcere.

 

Obs (aparte): Urmează scena supremă,… un mister, să-i spunem, pe care pînă acum l-am păzit cu străşnicie… poate cine ştie? Special pentru voi! (luîndu-i pe cei doi după umeri) Ştiu, aţi ghicit! Este… (din nou toţi trei, cu mîinile întinse) Uuuu-ra! (cade al patrulea banner, portocaliu, pe care scrie “ură”)

Pres : Eu nu înţeleg nimic.

Obs (ridicîndu-se puţin, ameninţător): Este vorba de banala problemă a destinului, pe care o vom rezolva în… (spre Ea) pune ceasul să sune peste trei minute. (Ea ia ceasul şi-l întoarce) Eu sunt pentru rapiditate (către Pres, cu ironie) Destinul trăit mai iute chiar decît trupele care te-au depăşit. (luîndu-l de gît) O viaţă în cîteva clipe! (poetic) Beţigase indiene confecţionate din praf de puşcă…(dîndu-i drumul) Tu ce crezi? (ameninţător) Nu mă deranjează polemica, dar să fie fulgerătoare! (spre El şi Ea) Iar voi, consumaţi-vă ura faţă de părinţi! (El şi Ea ridică măştile, privindu-le îndelung cu ură)

Yogi: Ridiculizezi destinul uman.

Obs : Nu-i adevărat, îl rentabilizez.

Yogi : Te paşte falimentul.

Obs : Am creat cea mai eficientă întreprindere: soarta fulger! (încîntat spre El si Ea) Yin, Yang & Co! (şi imediat, împăciuitor) Hai, lăsaţi-i şi pe ei să vă urască! (El şi Ea se transforma în victime, lăsînd măştile să-i  atace)

Yogi : Uite ce-ai făcut!

Obs : Nici n-o să-şi dea seama cînd va trece totul… Nimeni nu poate! Orice om e depăşit de un astfel de ritm.

Yogi : Eu pot! M-ai văzut levitînd?

Obs : Nu ştiu, să vedem. (Îl ia din nou de gît pe Yogi, ridicîndu-l la cîteva palme de podea)

Yogi : Va avertizez că levitaţia mea întrece imaginaţia oricărui profan! (lui Obs, emoţionat dar ferm) Dă-mi drumul sau te tîrăsc după mine! (Obs îl eliberează dispreţuitor, iar Yogi începe să facă salturi de balerin stîngaci, pînă cînd va suna ceasul; Obs scuipă într-o parte)

Ea (în timp ce toţi s-au oprit, ascultînd ceasul cu veneraţie): Trebuie să vorbească preşedintele!

Obs (luînd telecomanda şi dîndu-i-o Ei): Să terminăm repede şi războiul! (Îl tîrăste pe Pres spre televizor; împinge aparatul, silindu-l pe Pres să se aşeze turceşte în locul acestuia şi se întoarce spre Ea) Dă-i drumul! (Ea apasă butonul telecomenzii)

Pres (mecanic): Ce mai faceţi, dragi concetăţeni?

Obs (sever): Dă-i viteză!

Pres : Dupa cum vă daţi probabil seama, războiul tocmai ce s-a terminat. Nu avem victime, se pare… şi chiar dacă sunt, totul s-a petrecut  prea repede ca ele să realizeze ce se întîmplă. Frontul ne-a depăşit în asemenea masură, încît pare de domeniul fantasticului. Eu însumi mă întreb daca nu cumva visez. Am şansa de a mă fi refugiat în sînul unei familii de vis, de asemenea, o familie care trăieşte în şi pentru iubire. Simt nevoia să vă reamintesc cuvintele mele… (rîzînd modest) poate premonitoare, să vă rog totodată să nu le uitaţi niciodată: All you need… (El şi Ea îl întrerup violent)

El si Ea : Gura!!!

El (spre Ea, cu ură): Taci femeie, că-i război!

Obs : Are dreptate, e o chestie bărbătească.

Ea (spre El, scrîşnind): Fătălăule!

El (cu ciomagul ridicat, spre Ea): Îmi ataci virilitatea şi, tradiţional, pentru aceasta merită să mori.

Mama (ridicîndu-se ameninţătoare spre El): Trebuia să te ucid încă de la început, dinaintea căsătoriei… (spre Tata) Ştii că n-am fost niciodată de acord!

El : Abia ne-ai cunoscut!

Mama : N-are importanţă! Intuiţie feminină.

Tata : E fiica mea, nu mai suport! (Ridicîndu-se şi el, marţial) O s-o omor eu însumi, cruțînd-o de toata această umilinţă!

Ea (căzînd în genunchi la picioarele Tatălui): Tată, cruţă-mă normal!… Lasă-mă să trăiesc. Sunt încă atît de tinerică! (privindu-l galeş)… Aproape la fel de tînără ca şi tine. Parcă nici nu-mi eşti tată.

Tata: Poate nu-s.

Ea (ridicîndu-se şi îmbrăţişîndu-l): Atunci, să fugim! (Se iau de mînă şi aleargă afară, privindu-se drăgăstos; se întoarce Obs cu masca Mamei)

Mama: Fiule, tu ce părere ai? De ce ne batem noi ca chiorii? La urma urmei mi-ai plăcut de cînd te ştiu. (aruncă bîta) Eu mă predau. Fă ce doreşti cu mine! (El arunca bîta sa şi, luînd-o în braţe, o duce precipitat în dormitor).

Obs (spre Pres, înlemnit cît a durat scena): Tu, însă, chiar va trebui să mori. Ai trădat, iar pentru asta nu exista decît un singur preţ… (Ridicind bîta şi punîndu-i capul pe televizor) O sa-ţi tai capul, să nu suferi (Ridică bîta cu ambele mîini, ca pe o secure)

Pres (cu voce sugrumată): Cu ciomagul?

Obs : Da, o să-ţi strivesc căpăţîna pînă o să se desprindă de trup!

Yogi: Nu! Ai milă! Adu-ţi aminte legea pamîntului.

Obs : Care lege, mărite Buddha?

Yogi : Daca cineva se oferă drept mireasă celui condamnat, acesta poate fi absolvit! Nu ştiai? Vreau să mă căsătoresc cu Preşedintele! Vom face un cuplu minunat, gîndeşte-te: înţelepciunea mea (Obs se strîmbă scîrbit, Yogi se corectează), sex appeal-ul meu (Obs simulează vomitatul) … farmecul lui personal…

Obs : Si o mulţime de tîmpiţi… Bine, ia-l! (Yogi se tîrăşte spre paravan)… Cu o singură condiţie: mi-l împrumuţi pentru următorul şi ultimul act al acestei dramatice reprezentaţii! Îmi trebuie conştiinţa lui, ca să pot sfîrşi totul fără nici o reţinere.

Yogi : Chiar te rog! (cu milă) Acum e-oricum în stare de şoc. (Ies toţi)

 

Scena 5

 

În aceasta scenă personajele se vor mişca lent iar tonul lor va fi blazat, în limite realiste însă, evitînd bufoneria.

Intră mama, căscînd îndelung, căutînd telecomanda; apare imediat şi El, scoţîndu-şi pantalonii dintre fese; se îndreaptă amîndoi spre balansoar, dar renunţă, dînd simultan din mîini a lehamite. Se aşează la televizor.

 

Mama : Simt că nu ne mai lipseşte nimic.

El : Vorbeşte preşedintele. (Se aud bătăi rare la uşă) Cine este acolo, la uşă şi bate?

Pres : Sunt eu, obstetricianul; mă aflu într-o vizită de rutină, gratuită.

El (Mamei): Ai chemat cumva, din vreo toană, mamoşul acesta?

Mama : Nu, dar cu atît mai bine.

El (ridicîndu-se şi mergînd să deschidă): Neîndoielnic. (El deschide, Pres intra şi se aşeaza amîndoi lîngă Mama, care deschide televizorul)

Obs (după cîteva secunde bune de tăcere, fără fundal sonor): Compatrioţi ascultători, în calitate de abia numit preşedinte al ţării, nutresc speranţa că nimic nu se va schimba de-a lungul mandatului meu. În termeni cu care deja v-ati obişnuit voi remarca încă o dată modalitatea ireproşabilă în care destinul nostru s-a consumat rapid, eficient şi aproape nedureros, cu suferinţe abia perceptibile, ce doar ne-au străfulgerat. Eliberaţi de tensiune, intrigi, iscodire şi ură, putem trăi de-aici înainte într-o armonie continuă. (cade cu zgomot răsunător bannerul maroniu pe care scrie “armonie”) Pe alţii, în alte condiţii, armonia i-ar fi putut chiar sufoca. Nu şi pe noi. Nici pe departe!… Fiincă noi avem destinul golit. Trăim prea-plinul golului, poftim! Suntem sătui de gol, ca un crainic argentinian, de fotbal. Saturaţia e atît de mare, încît aş putea vorbi astfel la nesfîrşit. Am să închei, aşadar: Fiţi fericiţi, chiar dacă uneori e prea mult; cînd ţi-e greaţă, e bine să vomiţi. (Din nou, tăcere lungă, pîna cînd Mama opreşte televizorul)

Pres (ridicîndu-se exasperant de lent): Eu o să cam plec, începînd, cred, chiar din acest moment. (Se îndreapta tîrîndu-şi paşii spre uşă)

Yogi (căscînd): Deja plecăm?… (Pres aprobă) Este dincolo de orişice tăgadă, am ajuns la adevărata perfecţiune… Sunt acum un om, ca voi toţi şi vă pot urma cu un calm desăvîrşit, dar mai ales firesc. (Iese)

Mama : Mergem şi noi?

El : Unde?

Mama : Oriunde vrem?

El : Bine, să ieşim… (blazat) Eu o să merg îndărăt.

Mama : Eu mă duc în sus… (la fel de blazată) Ne vedem mai tîrziu. (Ies la cîţiva paşi, unul dupa altul)

 

După mai multe secunde se aude vocea Tatălui strigînd tot mai stins “Mamă, mămicule, mămişor, mămuţă,… măi, mamă, măi…, hai că nu-ţi fac nimic,… hai cu tata, că piesa-i gata”, apoi se aşterne liniştea şi se deschide uşa pe jumătate; în cadru apar El şi Ea, cu capetele suprapuse, scrutînd camera, încet, dintr-o parte în alta.

 

Ea: Am mai fost pe aici.

El : Aşa e. Nimic nou. Tu vezi să se fi schimbat ceva?

Ea : Nu-mi dau seama. Poate reclamele … Hai să mergem!

El : De acord.

 

Cade un ultim banner, pe care scrie “To much company? / Yin, Yang&Co.! Condoms!” Usa se închide cu zgomot după cei doi. Din camera sa apare Yogi, făcînd salturi “de levitaţie”, rapid, îndreptîndu-se spre funia-întrerupător. Stinge lumina şi intră în camera Ei şi a Lui.

 

 

 

SFÂRȘIT

Liviu Uleia: Teatru – „Trei porţi ale succesului” (pantomime)

kent-brockman

III Zerouri

 

El intră îmbrăcat casnic, aparent pregătit pentru culcare. În braţe ţine un casetofon pe care-l strânge la piept, cu o nevoie evidentă de afecţiune. Pune aparatul jos cu regret vădit şi oftând, scoate din buzunar o casetă pe care o introduce în lăcaş, dând drumul la casetofon. Se întinde, lângă aparat, culcat pe o parte, ghemuindu-se lent, ca pregătit pentru o poveste liniştitoare. O voce feminină rece, distantă, îi spulberă aşteptările.

 

Vocea: Dragul meu, ţi-am trimis această casetă numai pentru a-ţi uşura situaţia… După cum orice om raţional ar fi înţeles până acum, convieţuirea noastră nu mai este posibilă. Iar explicaţia este una dintre cele mai simple, mai comune, mai banale: (rar şi grav) NU POŢI CONVIEŢUI CU NIMIC!

 

El se ridică brusc, şocat, cu ochii măriţi de uimire, oripilat de sentinţa auzită. Face câţiva paşi şi se întoarce spre casetofon, ca şi cum ar aştepta explicaţii. După o pauză scurtă, ea continuă cu o voce egală.

 

Vocea: În cazul în care n-ai priceput ori pentru subliniere, dacă spre marea mea surpriză, ai înţeles deja: (apăsat) mai bine spus, ZERO! Căci existenţa ta, chiar şi la o analiză superficială, nu e altceva decât un cumul paradoxal de zero-uri. O să-ţi explic pe larg. Vom începe cu începutul. Uite-te aşadar, pur şi simplu, la tine. Scrutează-te cu atenţie. Priveşte în tine însuţi! … Însăşi privirea ta va deveni goală… Zero!

 

El stă încordat, cu picioarele desfăcute şi braţele arcuite pe lângă corp. Datorită concentrării introspective, ochii i se măresc, ca două zerouri mari şi albe (ajutate de machiaj).

 

Vocea: Ce ai cu tine? Ce porţi tu? Ce valori?

 

El îşi priveşte bustul, mâinile, se uită la ambele subraţe şi acceptă cu resemnare rezultatul verificării formând atent din curbura braţelor şi trup câte un zero rotund.

 

Vocea: Vezi? Tot zerouri! (râzând) La fel între picioare!

 

El priveşte indignat înainte şi spre casetofon, apoi însă, intrând în joc, uşor amuzat, coboară ochii spre picioare şi făcând o genuflexiune îşi curbează picioarele ca un călăreţ bătrân.

 

Vocea (lung şi sarcastic): Zeeroo!… Nimic în plus. Nimic adăugat celui ce-ai fost încă de când te-ai născut! Gura ta se cască la fel de neputincioasă ca atunci când erai sugar!… Hai, spune ceva! Ripostează!

 

Chipul lui devine furios iar buzele i se întredeschid formând încet şi sigur un cerc, expresia unui strigăt mut, pe care el începe să o conştientizeze, privind în jos, cu ochii încrucişaţi, încercând să-şi observe gura. În acelaşi timp îşi ridică mâinile încet, cuprinzându-şi obrajii asemenea personajului din „Strigătul” lui Munch.

 

Vocea (sec): Iar în jurul gurii tale, celălalt cerc, de care eşti atât de mândru.

 

El se linişteşte, în timp ce palmele încep să-i alunece mângâietor în jurul capului, sferic. Mimica lui exprimă mulţumire de sine.

 

Vocea: Marele Zero! Tigva ta, încărcată cu memoria lungului şir de zerouri… Să sărbătorim împreună, să dansăm zeroul orizontal al împlinirii unui om născut perfect… Perfect zero!

 

El începe să se învârtească în jurul casetofonului, cu mâinile la cap, din ce în ce mai repede.

 

Vocea: Parcă te văd dansând. Mai ţii minte.

 

El se opreşte, cu chipul brusc iluminat.

 

Vocea: Momentele tale de fericire sinceră…

 

El începe să danseze legănându-şi şoldurile circular, din ce în ce mai încântat, cu braţele în sus.

 

Vocea: Dansul tău cu cercul, ca într-un alt mare zero!… Fericirea găunoasă de fiecare zi.

 

El se opreşte, uşor ameţit.

 

Vocea: Melancolia şi senzaţiile tale de vertij. Scufundarea ta în gol ca într-un zero adânc.

 

El se prelinge, înşurubându-se, spre podea.

 

Vocea: Şi somnul tău, odihna, prăbuşirea, un zero văzut de sus, un colac având în mijloc toată neputinţa… Da, dragul meu, un şir de zerouri…

 

El se încolăceşte, ca la început, închizând ochii. În faţa lui coboară încet un panou publicitar pe care el este înfăţişat zâmbitor, ţinând în braţe un cec mare de carton, conţinând o sumă cu multe zerouri, un premiu oferit de „HAPPY DAY BANK”.

 

 

 

sfârşit

CEVA SĂ TOT GÂNDIȚI CÂND VĂ ȘTERGEȚI PE LA BUCI

images8

Să recunoaștem măcar în sinea noastră și tot ar fi un bun început: suntem atât de atenți la reguli mai ales când acestea servesc manipulării celorlalți! De aceea am ajuns specialiști în ”Nu se face așa ceva”. Poți auzi o astfel de afirmație răspicată chiar între hoți, escroci și tot felul de alte categorii cunoscute pentru moralitatea lor îndoielnică dacă nu de-a dreptul putrefactă. Un bun exemplu al acestui rău este omul politic corupt până în măduva osului, însă gata oricând să scoată din pălărie degetul lung al moralității când asta îi aduce avantaje!

Însă  ceea ce mi se pare de-a dreptul ridicol este că ne-am obișnuit atât de tare cu reflexul regulii încât o aplicăm chiar și numai pentru satisfacția de moment a superiorității. Mi s-a spus, spre exemplu, de către persoane destul de instruite:  ”Interesantă poezia ta, dar de ce fără virgule?!” Sigur, ăsta e un fleac. Ideea principală fiind că ne-am specializat în convenții și reguli afirmate cu tărie, ducând totodată o viață plină de ticăloșii mici sau mari, totuși cotidiene. Pot afirma asta sigur pe mine, în al cincizecilea an pe aici!

Azi am citit o postare provocatoare a lui Doru Braia – acum chiar regret că de câțiva ani nu ne mai vedem la o bere unde aborda adesea subiecte la fel de incitante – care se întreba de ce vorbim atât de rar despre noi și WC, unde ne petrecem atâta amar de timp din viață. Sau dulci momente, după caz. Păcat, zic eu, răspunzând întrebării, am putea descoperi aspecte interesante ale noastre. WC-ul poate fi chiar o oglindă bunicică a celui care-l folosește.

Am mers odată cu autocarul din București la Paris: după prima descindere, la un popas din străinătate, a românilor călători alături de mine, mi-am jurat că mă voi ține până ajungem: buluciți, zgomotoși și făcând murdărie! Gazdele clătinau din cap cu dezgust. Nu m-am putut abține, că beam bere, dar am pândit viclean opririle, coborând primul de fiecare dată și rezolvând înaintea celorlalți. La întoarcere, ca omul pățit, mi-am luat un bax din Luxemburg, însă am pus pe mine haine groase să transpir berea! Iar asta vă poveștește unul care a urinat prin toate bodegile spălăcite! Dar măcar, acolo, asta era, altceva n-aveau!

În concluzie, ce e bine de făcut rămâne în plan ideal problema ta personală profundă, nu ce faci atunci când te vede cineva sau ești printre cei de care nici că-ți pasă. Un bun creștin, cum nu sunt eu, ți-ar spune: ”E între tine și Dumnezeu!” Dar mai bine așa, păcătos ca mine, că nimeni nu-mi poate răspunde în doi peri: ”Da’ ce-are treabă Dumnezeu la veceu?!”

Liviu Uleia: Teatru – „Trei porţi ale succesului” (pantomime)

56138049-8954-371A-21E8-ABC1CC710AE3

II Adami

Adam intră îmbrăcat în pantaloni şi bluză, negre, mulate pe corp. La subţioară ţine un tablou de carton, suficient de mare cît să-i mascheze trupul, de la coapse până la piept. Imaginea e întoarsă spre trup. Până la sfârşitul reprezentaţiei, publicul nu o va putea zări. Astfel, aşezându-se după câteva clipe, Adam va admira tabloul, întors spre el, lăsându-l apoi să cadă, cu faţa în jos. Abia acum se poate vedea că în dreptul penisului Adam are cusut un penis lung şi roşu de cârpă. Pe piept, din acelaşi material, sunt aplicate două sfârcuri. Adam se întinde pe spate, fericit, apoi se ridică încet, întâi în coate, întinzându-se din nou spre tablou. Îl ridică timp scurt, pentru a-şi confirma încântarea, apoi revine extaziat, sprijinindu-se în podul palmelor, cu capul dat pe spate. O voce amplă, masculină, se aude de sus.

 

Vocea: De data asta nu mai e un vis !… E straniu, într-adevăr, că îţi vorbeşti ţie însuşi, … deci, teoretic, visezi; dar ceea ce se întâmplă e pură realitate … Tu, biet Adam, Adam cel degenerat, Adam ultimul de până mai ieri, ţi-ai regăsit puritatea iniţială, redevenind Adam întâiul, primul, desăvârşitul! … Da, da …  . Adu-ţi aminte de Adam cel de toate zilele, de şirul de Adami care ţi-au purtat searbăda existenţă!

 

Adam, căpătând o expresie tristă, se îndreaptă, stând în şezut. Aparent inconştient îşi apucă ” sexul ” scuturându-l uşor până când mişcarea începe să devină coerentă, imitând scrisul pe jos.

 

Vocea: Povestea ta adamică e lungă, ridicolă şi chiar lipsită de sens! Pentru că de la început ai trăit cu bănuiala falsului! Un fals îndreptat împotriva ta de către tine însuţi!

 

Adam se ridică nervos, cu mâna încordată pe sex, într-o atitudine crâncenă, belicoasă. Face câţiva paşi încolo şi încoace, încercând parcă să alunge amintirile neplăcute, agresive!

 

Vocea: Ai luptat permanent împotriva ta! Şi a celor din jur, toţi asemenea ţie! Dar tu ştiai în sinea ta, cine erai, cine trebuia să fii!

 

Adam se linişteşte dând treptat drumul sexului, adoptând o atitudine demnă şi calmă, privind senin, cu capul puţin întors şi ridicat în direcţia tabloului.

 

Vocea: Şi aşteptai în secret să te înalţi. Priveai spre tine însuţi şi încercai să urmezi lumea. Să te ridici.

 

Adam se priveşte îndelung în jos, apoi ridică fruntea, cu braţele întinse şi chipul surâzător.

 

Vocea: Ai păşit înainte ca un învingător, Adam triumfător, într-o lume înălţătoare.

 

Adam înaintează, ca hipnotizat.

 

Vocea: Ce largi şi frumoase sînt străzile!…  Şi ce mândri zgârie norii! Ce luminoase firmele şi avioanele, ce fascinante… Astronavele, călătoriile pe Marte!…

 

Adam se învârte, admirând toate cele înşiruite.

 

Vocea: Şi totuşi…(urmează o pauză lungă, apăsătoare, în care Adam se opreşte, aşteptând)… Şi totuşi, când întunericul te cuprindea, totul dispărea, se prăbuşea… Străzi surpate, clădiri aplatizate, lumini dispărute, licurici morţi, putrefacţie.

 

Adam, hăituit de imaginile coşmăreşti se ghemuieşte în şezut.

 

Vocea: Redevenind Adam cel singur şi chircit şi mic şi speriat şi pe urmă panicat şi scuturat de friguri şi în fine paralizat.

 

Adam se zbate puţin prăbuşindu-se pe spate, cataleptic.

 

Vocea: Dar coşmarul nu durează… Îţi revii, ca dintr-un vis. Eşti treaz, te-ai regăsit şi vrei să dai jos haina singurătăţii şi a goliciunii tale!

 

Adam sare în picioare şi scuturându-se, trăgând de haine, îşi ridică bluza, descoperindu-şi pereche autentică de sfârcuri, apoi, îngrozit de teribila descoperire, îşi trage elasticul pantalonilor cît să vadă, distrus, înăuntru, sexul său real.

 

Vocea: Şi peste ce dai? Dedesubt ce găseşti?…  Da! Aceeaşi goliciune.

 

Adam se acoperă panicat.

 

Vocea: Tragi haina la loc, dar inutil. Nimic nu se schimbă!

 

Adam zâmbeşte, revenindu-şi, privind îndelung şi recunoscător spre tablou.

 

Vocea: Asta era, până de curând!

 

Adam se îndreaptă spre tablou şi-l ridică deasupra capului, privindu-l cu nesaţ.

 

Vocea: Până de curând, când acest document ţi-a revelat adevăratul chip al strămoşilor tăi, natura ta reală, originară, arhetipală, incontestabilă! Adam întemeietorul, întru totul asemenea ţie, Adam părintele, a cărui copie perfectă eşti!

 

Adam ridică deasupra capului tabloul, întorcându-l spre „lume”. Tabloul este o copie mărită a unei fotografii degradate înfăţişându-l pe Adam într-un costum de început de secol XX.

 

Liviu Uleia: Teatru – „Trei porţi ale succesului” (pantomime)

465798_10200881225383195_450399058_o

I

GRANIȚE

 

Un bărbat apare dintr-o latură, mergând leneş. După câţiva paşi, însă, rămâne ţintuit, aplecat înainte, îngrozit, ca pe marginea unui abis. Depăşind panica se întoarce prudent, apoi încearcă acelaşi avânt, cu acelaşi rezultat, în faţă şi în spate. Dezamăgit, revine la mijloc, priveşte spre latura din care a venit, dar după câteva secunde dă din mână blocat, înfrânt de renunţare. Se aşează. Se aude muzică (Chopin, valsul nr. 8), apoi tuşitul autoritar al unei femei care începe să vorbească în timp ce bărbatul devine tot mai relaxat, tolănindu-se zâmbitor.

 

Vocea: Dragul meu, a sosit timpul să punem capăt, odată pentru totdeauna, fobiei tale absurde faţă de limite!… Azi vom rezolva totul!…  Teamă de capăt, cum o numeşti tu. Spaimă de graniţe… în limitele posibile… Ha, ha, ha!… Acum să fim serioşi!… Ridică-te, fiinţă bipedă!!!

 

Bărbatul ţâşneşte în picioare, devine foarte atent.

 

Vocea: Pentru început va trebui să-ţi aduci aminte că eşti om!… Pentru numele lui Dumnezeu!… Deschide-ţi mintea, mişcă-te, bucură-te de viaţă!

 

El începe să alerge în cerc, în limitele sale, bucurându-se tâmp, fără să scoată nici un sunet, săltând exuberant încolo şi încoace.

 

Vocea: Opreşte-te!

 

El se opreşte cu un picior în aer.

 

Vocea: Fii o masă!

 

El se aşează în patru labe.

 

Vocea: Sau un scaun.

 

Se străduieşte să fie scaun.

 

Vocea: O lampă.

 

El devine lampă, aprinzându-se şi stingându-se prin tragerea şnurului şi holbarea sau închiderea ochilor.

 

Vocea: Un cuier.

 

Nemulţumit de întreruperea jocului, el rămâne într-un picior cu mâinile îndoite la tâmple.

 

Vocea: Îţi place?

 

El dă din cap încântat, ca un câine. Vocea ei răbufneşte furioasă:

 

Vocea: Nu acesta eşti tu! Tu eşti un om care dispune de libertatea  acţiunii! O fiinţă umană călătoare şi creatoare! Poţi fi oriunde, orice, oricând! …Alege!…Ce ţi-ar plăcea?

 

El dă din umeri a indiferenţă şi neputinţă.

 

Vocea: Să mergem în Grecia;…Acropole.

 

El se îndreaptă spre una din laturi cu braţele înainte, ca pentru o îmbrăţişare.

 

Vocea: Coloanele!

 

El se loveşte de o coloană şi ameţit cade pe spate cu braţele în sus, paralizat de impact.

 

Vocea: Iată-ne în Egipt!…nisipul!

 

El se întoarce cu faţa în jos, târându-se prin nisip cu limba scoasă.

 

Vocea: Şi deodată, piramidele!

 

El se ridică şi alergând se împiedică zdrobindu-se de baza unei piramide. Cade pe-o parte, dând a negaţie din cap, din ce în ce mai tare când ea continuă:

 

Vocea: … Jungla, monumentele precolumbiene, oceanul, insula Paştelui, Europa, Castelele medievale… imaginează-ţi toate acestea… Imaginează-ţi-le!

 

Ca în transă, el parcurge în câteva zeci de secunde toate traseele pomenite de ea, cu maceta în junglă, înotând, folosindu-se de fiecare dată de ceva, monumente insurmontabile, pe care le priveşte doborât, de jos, sugerând inevitabila sa înfrângere. Apoi linişte. El se întinde, relaxându-se.

 

Vocea (speriindu-l): Trezeşte-te!… Trăieşte aventura cunoaşterii fără limite! Intră în mileniul ştiinţei atotputernice.

 

El înaintează câţiva paşi, din ce în ce mai încrezător în sine, îndreptându-şi spatele, bombând pieptul şi privind semeţ în depărtare.

 

Vocea: Priveşte! Chiar în faţa ta!

 

El se uită dezorientat în gol, scuturând capul.

 

Vocea: Tainele microcosmosului!

 

Stupoare.

 

Vocea: La picioarele tale.

 

El se uită în jos. Nimic de văzut. Cade în genunchi căutând în jur, tot mai alert. Într-un târziu găseşte ceva minuscul pe care îl prinde între două degete.

 

Vocea: Particule invizibile, subatomice, neatomice, anti-atomice!

 

Şocat, la ultimul cuvânt, aruncă firul de praf ca pe ceva diabolic.

 

Vocea: Microbiologia!… Trupul tău e o planetă.

 

Se auto-analizează ca şi cum s-ar vedea prima oară.

 

Vocea: O minunată sferă, rotindu-se în cosmosul biologic.

 

El se face ghem şi începe să se rostogolească.

 

Vocea: Pe urmele lanţului genetic.

 

Brusc se opreşte şi ridicându-se, înaintează ondulându-se ca o cadână.

 

Vocea: Genetică ce va învinge bolile secolului: cancerul…

 

El se opreşte într-un picior, ca pe marginea unei prăpăstii, ca la început.

Vocea (sinistra): SIDA!

 

El se crispează, se dezechilibrează gata să cadă în hău, dar în  ultima clipă îşi revine şi se aruncă înapoi, în şezut.

 

Vocea: Nu sunt toate acestea orizonturi deschise?

 

El se ridică încet şi înaintează tiptil ca şi cum ar vrea să ia un obiect prin surprindere. În ultima clipă ea îl opreşte:

 

Vocea: Eşti un om inteligent!

 

El ridică încet arătătorul şi şi-l duce la frunte; ia treptat poza clasică a intelectualului gânditor, cu mâna dreaptă (şi arătătorul la tâmplă) sprijinit pe mâna stângă.

 

Vocea: Are inteligenţa limite?

 

Expresia lui este de o neştiinţă tâmpă. De unde să ştie el dacă are?

 

Vocea: Imaginează-ţi  propria ta inteligenţă! Forma şi mărimea ei!

 

El începe să modeleze în aer, cu ambele braţe, pe rând, sfere, cuburi şi conuri, tot mai diforme, până când ajunge la o figură spaţială cam de 1m cub, pe care o descrie rotindu-se şi lăsându-se în genunchi, cu mare efort. Rezultatul este un bulgăre hidos.

 

Vocea: Nu ţi se pare inteligenţa ta infinită?

 

El se scarpină în cap, îndoindu-se.

 

Vocea: Imaginează-ţi că locuieşti în propria ta inteligenţă şi teama ta de limite o să dispară într-o secundă.

 

El se uită îngrozit în faţă, în aer, spre locul în care imaginase bulgărele de inteligenţă şi se repede risipind proiecţia cu ambele mâini ca pe un nor de fum înecăcios.

 

Vocea: Este timpul să revii în lumea fără graniţe.

 

El îşi aruncă mâinile în lături, abordează o figură exagerat de fericită şi trage aer în piept, ca şi cum chiar în acel moment ar fi gata să se arunce în lume.

 

Vocea: Dar mai întâi, o repetiţie generală… Sfidează-ți, ironizează-ţi limitele pe care ţi le-ai impus în propriul tău spaţiu!

 

El se ridică în poante, ca o balerină, şi se îndreaptă pe rând spre cele trei laturi pe care le-a abordat la început, până la aceeaşi limită, dar nonşalant, ca în dansul lebedelor, aplecându-se numai uşor deasupra abisului, cochetând cu acesta. Se întoarce, mergând afectat, cu picioarele depărtate, ca un balerin profesionist.

 

Vocea: Eşti o antenă parabolică, un receptacul, un satelit conectat la întreaga lume.

 

El îşi ciuleşte urechile cu palmele făcute căuş şi începe să asculte, învârtindu-se, mai întâi încet, pe loc, iar apoi în jurul lui însuşi mai repede; în locul muzicii de până acum încep să se audă diferite fragmente de muzică dance, voci în toate limbile pământului etc. El este încântat, rânjeşte, dar în final „cursorul radio” se opreşte la zgomote de explozii şi ţipete. El se aruncă la pământ, acoperindu-şi capul cu mâinile. Ea continuă imperturbabilă. Vocea ei calmă, terapeutică, are din nou ca background muzica electronică. Reia exact tonul ultimei fraze:

 

Vocea: Eşti un observator astronomic, scrutând universul…

 

El se întoarce, pe spate, destinzându-se. Transformă mâinile în lunetă; îi revine buna dispoziţie.

 

Vocea: … Până în cele mai ascunse măruntaie ale sale!

 

Lui i se crispează abdomenul, ca şi cum ar fi vorba de propriile sale maţe. Continuă însă eroic să observe.

 

Vocea: Până la big-bang!!!

 

Îşi ridică şocat capul, apoi luneta îi explodează în mâini, făcându-l să sară în picioare, în stare de şoc, rigid. Vocea ei, seacă:

 

Vocea: Ai paşaportul?

 

Ieşind din şoc, el începe să se caute prin buzunare. Dă din cap afirmativ, bucuros.

 

Vocea: Acelaşi, nu?

 

El aprobă, oarecum ruşinat.

 

Vocea: Cum vrei să învingi limitele cu un paşaport ca al tău?… Ţi-am spus de o mie de ori!… Fă un efort, schimbă-ţi-l!… Eşti un om universal!

 

El scoate paşaportul, îl priveşte cu dispreţ şi îl aruncă. E mulţumit de sine.

 

Vocea: Câte fobii îţi mai trebuie ca să te trezeşti? Până când?

 

El dă înapoi, ca şi respins. Ea, după o pauză mai lungă, vorbindu-i aproape cu blândeţe:

 

Vocea: Nu lua tot ce ţi-am spus în serios. E deformare profesională. Dacă vrei să ştii cu adevărat, părerea mea?…

 

El dă afirmativ din cap, cu fervoare.

 

Vocea: … Numai prostia nu are limite! Ha, ha, ha!… Ha, ha, ha!

 

El se reaşează în poziţia de la început, turceşte, şi începe să râdă la rândul lui, rar şi timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, oprindu-se din când în când pentru a-i imita ei tusea „profesională”, spre a râde mai tare după aceea. Treptat redevine serios şi se îndreaptă spre una dintre „margini”. Prudent, încearcă „partea cealaltă” cu vârful piciorului, ca pe o apă rece, remarcând stabilitatea, se crăcănează autoritar peste linia demarcatoare. După ce  epuizează starea de triumf războinic începe să sară de pe un picior pe altul, pe loc, în spate, improvizând un şotron. Caută o piatră în jur; îşi aduce aminte de paşaport: se duce şi îl ia de unde la aruncat. Se întoarce spre linia laterală, ezită însă şi se decide să încerce în faţă , ţopăie de câteva ori de-o parte şi de alta a liniei, scoate un pix, desenează un şotron şi începe să sară, aruncând înainte paşaportul. Mulţumit de joc, ridica paşaportul , îl şterge de pantaloni, se uita la el cu expresia „uite că e bun la ceva” şi-l bagă înapoi în buzunar. Apoi iese.           

 

ȘI AJUNGI SĂ SPERI ÎN DISTRUGEREA CARE VA REFACE…

tumblr_m4924nfBG61r0k830o1_500[1]

Când lațul nevoilor zilnice se strânge în jurul tău: iată o bună ocazie de a te gândi la libertate. Constrângerile au devenit în vremurile noastre adevărate libertăți: cardul, asigurarea de sănătate, contul din bancă, autoturismul, medicamentele, psihologul, electronicele, votul, chiar și taxele, ce liber te simți când le poți plăti! Iar oamenii care trăiesc departe de toate acestea sunt numai în aparență liberi: ei suportă constrângerea cea mai mare, a permanentei rezistențe și opoziții. Societatea nu le respectă rezistența, dimpotrivă, îi cataloghează imediat ca paria!

Desigur că în acest context este foarte greu să vorbești despre libertatea gândirii, care ar fi ultima dintre libertăți ce ți-ar putea rămâne la dispoziție. În vechime, războinicul, viticultorul, poetul sau omul religios aveau tot timpul, chiar și într-o viață scurtă, să gândească în voia lor. Pe drum, deal sau în zgomot de arme nu existau decât ei și viața cu moartea. Până și taxatorului îi puteai lua capul cu ușurință, ca să fugi apoi în lume. Eu nu pot acum să retez capetele ghișeelor! Birocrația, rutina, obligațiile sociale mă urmăresc și în gaură de șarpe!

Tot ce mi-a rămas este meditația: trăiesc multe momente în care contemplu agomerația zilnică a datoriilor de a fi cetățean al mileniului XXX și, în general, rămân doar cu satisfacția acestei contemplări.  Mai cânt versuri usturătoare ori ironice, vorbesc singur pe stradă, acostez câte un trecător lent, distrat, care mi se pare dispus la ascultarea observațiilor mele, sorb din vreun recipient, amortizându-mă, euforizându-mă când este posibil și cu asta se încheie reacția mea la constrângere. Faptul că scriu nu se pune la socoteală: în curând doar o minoritate neglijabilă va mai citi!

Așa am ajuns să cred că numai niște timpuri apocaliptice de saturație vor mai îndrepta ceva și au să refacă imaginea omului liber.

CUM SĂ TE SIMȚI PANORAMIC ÎNTR-O LUME OBTUZĂ

maxresdefault

Cred că panoramezi cel mai bine atunci când închizi ochii și plonjezi fără grijă ori prejudecată. Poți face asta în orice moment de răgaz. Dar să nu te surprindă dacă vei descoperi în panoramarea ta o lume săracă. Ea este așa din cauza obtuzității percepției tale. De-aia ai ființă, să percepi cu ea. Așa devenim mai bogați luați individual și ca societate. Cine se zgârcește la perceput, se zbârcește precum floarea fără apă! Zgârcitul acesta să nu se mire că ajunge să vadă doar o celulă de viață, cu un geam și o ușă…

Acum câțiva ani am fost să citesc printre alți scriitori la o manifestare numită pretențios Festivalul Internaţional de Poezie București. Și cât timp am citit, la doi metri în fața mea, o autoare cunoscută, Nora Iuga, a vorbit aproape neîntrerupt. Am compătimit-o. Compătimesc pe oricine e incapabil să se concentreze asupra celuilalt. Sărăcia de aici vine, nestimați ignoranți, că sunteți voi scriitori, guvernanți, trecători.